Lucian Avramescu: Confesiuni. Toți ne ducem într-o zi, ei și!

 

De mic am convieţuit cu ideea că voi muri,
Ai mei s-au stins, mai devreme sau mai târziu ca niște feștile,
Toți trecem prin asta , ei și,
Viața e o grădină cu trecătoare zambile

Moartea s-a apropiat uneori prea tare de mine
Mic fiind, am scăpat milimetric de sub roți de tramvai
Dunărea era cât pe ce să mă înghită licean
Iar dintr-o mașină condusă de un tembel, am zburat, student fiind, foarte aproape de rai

Distribuie prietenilor

Nimeni nu scapă de întâlnirea fatală
Doar Iisus a plecat de pe pământ viu
Ceilalți încearcă, fără excepție
Locuința finală a unui sicriu.

Cine a înțeles că mi-e frică de moarte
Se păcălește, i-o dau dacă vrea declarația în scris,
Tânăr fiind am trăit cu convingerea că la 27 de ani
Drumul meu oarecum zvelt va fi închis

Ei și, iată-mă azi de-o seamă cu Dumnezeu
Amintirile se înghesuie în mine ca niște sardele
Se calcă pe picioare una cu alta
Și toate sunt, iubiri, pocinoage, necazuri, ale mele

E adevărat, ceva mă încearcă în premieră
Cum glonțul încearcă pieptul unui soldat
Tai lemne, car apă, proptesc cu palmele răsăritul
De azi dimineață, jur, o clipă n-am stat

Dar simt că din mine dispare încet
Dispare ca o prea firavă ninsoare
Cuvântul cel blajin și articulat
Și mă simt condamnat, vârât în a Bastiliei închisoare

Celor care li se pare că scriu un testament
Nu se înșeală,
Dar îl scriu încercând să evit lacrima
Fiindcă lacrima trebuie vorbită, iar glasul meu e în tăcută răscoală

Gata, ești bătrân, leatul tău s-a rărit
Îmi scrie binevoitoare o verișoară
E timpul, nu vezi, pentru asfințit!
(Ea e mai tânără cu vreo doi ani!) Te cară!

Știi ce, gaiță, am încercat de toate în viață
Am bătut lumea de la pol la ecuator
Dar nu simt bătrânețea, nici în tălpi, nici în creier, nici altundeva
Dacă se va petrece asta, îți garantez, voi decide, fără brânci de la tine, când să mor.
15 februarie 2020, Sângeru