Lucian Avramescu: Crima care dă cu roşu un perete de calcar

 

La oraș, frigul e vânăt. Aerul e la fel – plumburiu. Doar aici, în găvanul ăsta de păduri și dealuri, soarele lucește alb, iar dealurile spre Tisa și Chiojdeanca sunt ca niște grinduri unde au poposit lebede.

Calcarul, pe care la școală îl foloseam drept cretă, fiindcă este dintr-o rocă moale, existentă doar aici, nu îngăduie vegetația și așa apar petice care miră, în goana mașinii, călătorii veniți la Sângeru sau scurtând pe aici drumul spre Cislău și Valea Buzăului. Ce-i cu peticele alea fără vegetație pe un deal verde? Râpe de calcar, sub care se lungește cel mai mare zăcământ de sare din Europa, cel care trece și pe sub Slănic Prahova, nu departe de noi.

Distribuie prietenilor

În copilărie, atent mereu la povești și legende, aflasem că într-o dimineață, nu departe de Peștera Hoților, un petec din ăsta alb se arăta roșu ca sângele. Oamenii au urcat să afle cum de s-a înroșit o bucătă albă de deal. Și sânge era. Un hoț din Udrești, cum s-a aflat mai târziu, se întâlnea aici cu iubita lui din Nucet. Fiecare făcea o jumătate de drum. Apoi fata s-a măritat. Iubirea a pustiit inima celui trădat și hoțul a jurat să se răzbune. A făcut-o crunt, așa cum fac oamenii pătimași și obișnuiți să mânuiască jungherul. Femeia, măritată acum, a fost ademenită prin vicleșug, să vină în acel loc, prin trădarea unei prietene care își vindeca trebuințele cu hoțul, iar aici îndrăgostitul trădat a hăcuit-o sinistru. Cu sângele ei a acoperit peticul de calcar alb, care a absorbit viața din ea și a rămas roșu ani și ani. Acel petec e plin de cătină acum, iar cătina face boabe roșii, nu galbene, ca suratele ei. Uneori, noaptea, cântă, și e ca un susur de iubire și durere.

Caut uneori cu privirea acel loc al uciderii şi văd adesea tufe de cătină acolo unde ieri peretele dealului era alb. Apoi în alt loc şi în alt loc, privirea fuge gonită de o nălucă străvezie şi ştiu că poate a fost o poveste, țăranii inventează legende, izvoarele care ies de sub pădure la Manțura spun noaptea povești și tu le poți auzi, dar nu mai e loc pentru întâmplări însângerate, fie ele și din pricini de dragoste.

Nea Tudor Drăcea, un bărbat iubeț din Tisa, cu iubite în fiecare sat, mi-a spus cândva că e o prostie să ucizi din dragoste, iar haiducul ăla nu era îndeajuns de bărbat, dacă așa a făcut. Nea Tudor, care avea o iubită în Nucet, la care trecea dealul o dată pe săptămână, aflase că fata ucisă a fugit mireasă, din nuntă, fusese măritată cu sila de părinți, și ajunsese la locul unde-și vedea iubitul și acolo a fost prinsă de mirele care o urmărise călare și el a măcelărit-o, aruncând apoi vina pe hoț. Hoțul, care a bătut odată o poteră cu douăzeci de urmăritori, era un bărbat falnic, dar tot a fost prins și ucis. Snoave, adăuga, parcă plictisit, nea Drăcea, învățat ca iubirea să-i aducă doar foloase pentru trup și suflet. Ce e adevărat e că acest Codin al nostru, așa i-am zis eu, pentru mine, fiindcă Tudor Drăcea nu trecuse granițele legendelor locale, a trăit mai încoace, în vremea ”jandarilor” și se chema Gilică. Avea doi metri pe înalt și ținea doi milițieni într-o mână. I-a aliniat pe toți în Călugăreasca. Îl urmăriseră cu ordin să tragă, să-l găurească dacă nu stă. N-a stat, ba i-a bătut măr, pe fiecare în parte și pe toți la un loc. Apoi i-a legat cu centurile lor de câte un copac, cu pistoalele pe care li le-a descărcat mai întâi în vânt, puse frumos alături și a plecat să se predea singur, la Ploiești. Mergeți, a zis disprețuitor, să vă luați eroii și le-a spus de unde își pot recupera vitejii bătuți și legați fedeleș. Gilică nu ucisese pe nimeni, dar era mereu în război cu legile care, oricât erau ele de aspre, îl eliberau iute, fiindcă judecătoarele mai ales, nu puteau trimite la ocnă o așa mândrețe de bărbat care le dădea fiori când le privea dintre baionete.

Poveștile mi le amintesc de parcă ieri le-am auzit și sunt mutul care învață să vorbească prin scris. După ce aștern amintiri îmi par mie însumi mai liniștit, orele de tristețe adâncă stau ceva mai departe de sufletul meu și se scurtează. Durerea revine doar ca o lovitură de ciocan în moalele capului când ceva trebuie corectat cu vorba, ceva care se petrece și trebuie amendat rapid. Atunci îmi dau seama că mutul este un om complet lipsit de șansa de a se apăra sau de a apăra pe cineva.

Polemicile ca și sporovăielile inutile sunt pentru oamenii normali, care și-au ținut vorbele cu ei. Mutul e un sfert de om, la cheremul oricui, mai ales cel care n-a avut vreme să învețe tainele supraviețuirii fără vorbă. Dar e o nouă zi, frigul, revenit fără noimă, sperie florile din meri, dar peisajul rămâne înțesat de primăvară și ea nu mai poate fi trimisă îndărăt. Buni zori, prieteni!
Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva