A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Cum a murit poetul Adrian Păunescu

3 20.238

 

Poeţii noştri au murit, mor, călcaţi de tramvaie, uitaţi în spitale, aflaţi uneori în grija apăsătoare a singurătăţii, abandonați într-o garsonieră, unde Uniunea Scriitorilor nu mai știe de ei și pierde cheia. Poetul Adrian Păunescu a murit dintr-o iubire neglijentă a celor care, la Spitalul Floresca, au crezut că notorietatea lor e destulă pentru a vindeca și salva o pagină importantă din literatura română.

Nu știu câte zile mai am, dar de un an păstrez în mine un secret cu care n-aș vrea să mor. Am fost o vreme prieten cu poetul, alteori, în perioada cenaclului lui, inspirat din Serbările Scânteii tineretului, cum el însuși o spune într-un interviu, care ființau de prin anii 60, m-a urât crâncen. UTC-ul m-a somat să preiau lunarele întâlniri publice, ”ediția de scenă” a Serbărilor și să le asigur permanența. Am realizat 800 de spectacole pe stadioane și săli de sport, în cinci ani, cu un public un pic mai puțin vulcanic decât al Bardului, dar în unele zone mai numeros, cu balet clasic, cu muzică clasică atât cât să arăt tinerilor că și ele există. A fost perioada neagră, de cinci ani, a relațiilor noastre. M-a reclamat zilnic la Nicu Ceaușescu, cu care nu am discutat vreodată direct, că trăiesc cu nu știu care cântăreață de populară, că…Aveam păcate mai multe decât știam, iar poetul le inventa și inventaria nervos.

După revoluție, Lucian Hoancă, activist la tineret m-a întrebat dacă nu vreau să mă delectez cu metrul cub de delațiuni pe care le-a păstrat și pe care le trimitea la conducere Păunescu spre a mă distruge. N-am vrut.

După 89 ne-am revăzut. Poetul era când derutat și tragic, când iar pe cai mari. Scrisesem o carte de interviuri cu mari poeți ai lumii, care n-a fost publicată nici acum, intitulată ”Cum înfruntă poezia sfârșitul de mileniu”. Le publicam în SLAST. Ne-am văzut la o recepție de ambasadă. Adrian, i-am zis, cartea mea de interviuri cu poeți e în sertar și mă gândesc că nu am în ea și un poet român de frunte. A acceptat bucuros și m-a invitat la el acasă unde, într-o odaie mică am sporovăit o zi. Adrian era, cum îl știam, vulcanic, iar eu nu am înregistrat pe reportofon decât arareori interviuri (cu politicieni ca Bibi Netanyahu, de pildă, care vorbea o engleză americană pe care am descifrat-o cu trei profesori, revenit din Israel). Așa că am notat ce apucam. Sporovăiam, furați amândoi de fluturii metaforelor și ideilor care se întretăiau în odaie. Adrian, tu-ți știi toată opera pe de rost? Îmi răspundea râzând, rostindu-și din memorie un alt lung poem. Ai o memorie a la Seneca? Îi făcea plăcere.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Ne-am mai văzut o dată, la ceva cultural. Pe vremea aia se mai strângeau mâini.
Păstrez, spuneam, de un an, un secret care mă doare. Meseria scrisului te îndeamnă să nu păstrezi nimic pentru tine. Scriind, cu Giorgiana, cartea ”Grei ai medicinei românești”, am vorbit mult cu academicianul octogenar Constantin Ionescu Târgovişte, cel mai mare diabetolog al României, despre specialitatea lui, despre Paulescu, despre multe. La un moment dat, oftând, mi-a zis – vrei să știi cum a murit, nedrept și tragic, poetul Adrian Păunescu?

Știu că a murit de diabet!

Da, dar cum?

Poetul ajusese, după un drum lung de la Sibiu, chinuit de călătorie  până la Floreasca unde, sus, i s-a dat un apartament de protocol. Soția, internată cu el, l-a spălat, l-a așezat, a făcut ce trebuia. Medicii mari care l-au văzut au cerut pentru a doua zi rezultatele analizelor. Pe mine, spune academicianul Târgoviște, m-au chemat să le văd seara, fiindcă marea lui boală era diabetul, iar eu plecam noaptea la Chișinău. Am rămas surprins să găsesc ușa apartamentului încuiată. Am bătut. Înăuntru, prin geam, am văzut chipul soției lui. Vreau să-l consult și vreau analizele. Nu am cheia, mi-a spus femeia, prin ușă. Unde e cheia? La doctorul Brădișteanu, care vine probabil mâine dimineață și spre a nu ne deranja nimeni, a luat cu el cheia. Arătați-mi, prin geam, analizele făcute. A căutat și s-a întors lipind prin interiorul ferestrei niște pagini. M-a șocat potasiul. Era la limita de jos a mortalității. Potasiul poate juca pe procente mici moartea unui bolnav de diabet. Sunați, am zis, spuneți-le că a fost aici academicianul Constantin Ionescu Târgoviște și să-i aplice imediat, dar imediat, POTASIU. Am spus tare și am desenat pe geam.

Plecarea mea de noapte la Chișinău, unde – ca academician – participam la o ședință a Academiei – m-a adus în sala somptuosă, la orele 9,00. Președintele Academiei din Republica Moldova s-a ridicat în picioare trist și a spus cu voce stinsă: ”Vom începe ședința noastră cu o veste tragică. Noaptea trecută, la un spital din București, a murit poetul Adrian Păunescu. Vă rog să păstrăm un moment de reculegere”.

Știrea a șocat. Cel mai șocat am fost eu, mi-a povestit academicianul Constantin Ionescu Târgoviște, știind de ce murise atât de fulgerător, poetul Adrian Păunescu și știind că putea, cel puțin atunci, să fie salvat. Potasiul a rămas o chestiune pentru mai târziu, iar acel târziu a fost moartea.
26 martie 2020, București

loading...
3 Comentarii
  1. Petru spune

    Trist și parcă nu-mi vine să cred. Cu ușa încuiată…?
    Anapoda totul, și maestre nu mai vorbi de… oricine primește și dă ordine. Nebuni!

  2. LevSt. spune

    mai jos, doua comentarii (de pe pagina lui Mircea Batranu) si cateva strofe, scrise cu mult inainte, dedicate -post-mortem- Marelui Poet…(8 iulie 2010 – 1:16 ) „A. Paunescu, maestrul Adrian Paunescu (indeed-and even more:”The master of poetry”) asa cum am mai spus candva, in urma, foarte pe scurt, are ”mana usoara”; intr-adevar a fost un oportunist , dar nu cred ca mai mare ca altii, insa spre deosebire de multi altii, el a avut -si are- inspiratie, geniu, muza lui e inca vie, iar versurile sale(nu odele) curg usor ca un fluid dens, plin de o energie aproape necunoscuta in lirica romaneasca! De acea, fara retinere, cred ca (opinie personala) de la Eminescu incoace , A.Paunescu este cel mai mare poet al romanilor, iar ca prolificitate, ii intrece pe toti, dusi sau in viata! Mai mult, dupa ce colbul istoriei se va asterne peste ea insasi, peste noi si peste el (poate chiar mai devreme),cand noile generatii nu isi vor mai putea aminti de gustul anilor de aur, Adrian Paunescu va fi asezat dea pururi in gala poetilor romani, pe unul din cele mai inalte podiumuri si cred ca si mult dezavuatele ode (acum) vor avea o alta rezonanta in urechea noilor generatii, care vor aprecia si aceste ode in mod diferit , fata de cei de acum. Si aceasta pentru ca el a avut sansa/nesansa , dar oricum capacitatea, abilitatea sa fie mediat , sa se automedieze, de unde , la mendrele istoriei,”norocul”i s-a transformat in ghinion (doar temporar). Cat este de bogat, nu stiu, dar nu cred ca a cumulat bogatie prin vanzari ilicite si oneroase de fabrici si uzine, si nici primind comisioane negre, pentru a concesiona minele de aur, in mod „legal” , catre nu stiu cine.Sunt sigur ca cei mai multi bani i-a facut din drepturile de autor, uneori vanzandu-si cartile la un pret derizoriu, pentru a da posibilitatea la cei multi sa ii cunoasca
    opera.Dar incercand sa amestecam omul cu opera, nu facem decat sa reactualizam dilema dintre creator (cu pacatele sale) si opera sa, asa cum a fost cazul cu cei 3 prieteni(care au dus faima Romaniei peste hotare, desi altfel au fost xenofobi si antisemiti) aceiasi situatie cu N.Paulescu su cu 1-2 membri ai Casei Regale, care a ctitorit Romania Mare,in care au trait si traiesc si cei care ii critica
    (6 noiembrie 2010 – 22:24 )
    Nu-l judec pe acest inger al poeziei romanesti dupa fostul status politic, ci dupa arta sa pe care a dus-o la nivel de master si chiar mai sus! Pana la aceasta data ramane cel mai mare poet, de la Eminescu incoace, cum am mai afirmat! Daca credea in Dumnezeu, atunci Acesta sa-l odihneasca in pace, pentru ca-se stie, se zice- arta versurilor este divina!///
    motto:” de mortuis nil nisi bonum”

    MOARTEA INGERULUI.

    In plina noape pe inger l-am vazut,
    Stralucea cat toate focurile din iad,
    Vesmantul, din frunze de aur, pe umeri cazut,
    Coiful greu, din argint, batut in nituri de jad.

    In spate, cu pietre, purta o ranita plina,
    La cingatoarea din mari caramizi de metal,
    Sabia lata si grea, lucea ca un ochi de felina,
    Scartaiau hamul si pintenii, zabala, la cal.

    In rasarit de soare pe inger l-am zarit,
    Avea parul lung si rosu precum aurul vechi,
    Cu brat puternic tinea sus un scut greu, lovit,
    Cate o cruce stramba si neagra, spanzurau in urechi.

    Purta incaltari inalte, cu cui de arama,
    Slove stravechi adanc incrustate pe marele scut,
    Ce povesteau lumii, a lumii perpetua drama,
    Ochii aprinsi scanteiau:” Inca sunt de temut”.

    In plina zi l-am intalnit, purta in mana un crin,
    Era gol, slab nespus, incruntat si urat si barbos,
    Pe umar, o tolba cu sageti negre, muiate-n ricin,
    Spatele ars si uscat, ca de funii grele, ros.

    Ochii adanci si simetrici, doua perfecte ovale,
    Luceau stinsi , ca de boala, si totusi, piezis,
    Privea inspre mine ca inspre vesnica vale,
    Pupila marita, iar albul din ochi, galben-pietris.

    In apus violet de soare , pe inger l-am atins,
    Avea mana rece, suflarea ii era de gheata,
    Glasul spart, suna fara vlaga si stins:
    Era si el spanzurat intre moarte si viata.

    Scutul cel greu era plin de colb ca de nea,
    Din platosa, rugina era suflata de vant,
    Totul parea ca in ziua din urma, ziua cea rea,
    Sabia, cruce din albastru otel, infipta-n pamant”(Febr. 2005)

  3. maria spune

    Greu de crezut-această poveste…Soția lui Adrian Pănescu era,precum se știe,medic!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult