Lucian Avramescu: Cum a murit poetul Adrian Păunescu

 

Poeţii noştri au murit, mor, călcaţi de tramvaie, uitaţi în spitale, aflaţi uneori în grija apăsătoare a singurătăţii, abandonați într-o garsonieră, unde Uniunea Scriitorilor nu mai știe de ei și pierde cheia. Poetul Adrian Păunescu a murit dintr-o iubire neglijentă a celor care, la Spitalul Floresca, au crezut că notorietatea lor e destulă pentru a vindeca și salva o pagină importantă din literatura română.

Nu știu câte zile mai am, dar de un an păstrez în mine un secret cu care n-aș vrea să mor. Am fost o vreme prieten cu poetul, alteori, în perioada cenaclului lui, inspirat din Serbările Scânteii tineretului, cum el însuși o spune într-un interviu, care ființau de prin anii 60, m-a urât crâncen. UTC-ul m-a somat să preiau lunarele întâlniri publice, ”ediția de scenă” a Serbărilor și să le asigur permanența. Am realizat 800 de spectacole pe stadioane și săli de sport, în cinci ani, cu un public un pic mai puțin vulcanic decât al Bardului, dar în unele zone mai numeros, cu balet clasic, cu muzică clasică atât cât să arăt tinerilor că și ele există. A fost perioada neagră, de cinci ani, a relațiilor noastre. M-a reclamat zilnic la Nicu Ceaușescu, cu care nu am discutat vreodată direct, că trăiesc cu nu știu care cântăreață de populară, că…Aveam păcate mai multe decât știam, iar poetul le inventa și inventaria nervos.

Distribuie prietenilor

După revoluție, Lucian Hoancă, activist la tineret m-a întrebat dacă nu vreau să mă delectez cu metrul cub de delațiuni pe care le-a păstrat și pe care le trimitea la conducere Păunescu spre a mă distruge. N-am vrut.

După 89 ne-am revăzut. Poetul era când derutat și tragic, când iar pe cai mari. Scrisesem o carte de interviuri cu mari poeți ai lumii, care n-a fost publicată nici acum, intitulată ”Cum înfruntă poezia sfârșitul de mileniu”. Le publicam în SLAST. Ne-am văzut la o recepție de ambasadă. Adrian, i-am zis, cartea mea de interviuri cu poeți e în sertar și mă gândesc că nu am în ea și un poet român de frunte. A acceptat bucuros și m-a invitat la el acasă unde, într-o odaie mică am sporovăit o zi. Adrian era, cum îl știam, vulcanic, iar eu nu am înregistrat pe reportofon decât arareori interviuri (cu politicieni ca Bibi Netanyahu, de pildă, care vorbea o engleză americană pe care am descifrat-o cu trei profesori, revenit din Israel). Așa că am notat ce apucam. Sporovăiam, furați amândoi de fluturii metaforelor și ideilor care se întretăiau în odaie. Adrian, tu-ți știi toată opera pe de rost? Îmi răspundea râzând, rostindu-și din memorie un alt lung poem. Ai o memorie a la Seneca? Îi făcea plăcere.

Ne-am mai văzut o dată, la ceva cultural. Pe vremea aia se mai strângeau mâini.
Păstrez, spuneam, de un an, un secret care mă doare. Meseria scrisului te îndeamnă să nu păstrezi nimic pentru tine. Scriind, cu Giorgiana, cartea ”Grei ai medicinei românești”, am vorbit mult cu academicianul octogenar Constantin Ionescu Târgovişte, cel mai mare diabetolog al României, despre specialitatea lui, despre Paulescu, despre multe. La un moment dat, oftând, mi-a zis – vrei să știi cum a murit, nedrept și tragic, poetul Adrian Păunescu?

Știu că a murit de diabet!

Da, dar cum?

Poetul ajusese, după un drum lung de la Sibiu, chinuit de călătorie  până la Floreasca unde, sus, i s-a dat un apartament de protocol. Soția, internată cu el, l-a spălat, l-a așezat, a făcut ce trebuia. Medicii mari care l-au văzut au cerut pentru a doua zi rezultatele analizelor. Pe mine, spune academicianul Târgoviște, m-au chemat să le văd seara, fiindcă marea lui boală era diabetul, iar eu plecam noaptea la Chișinău. Am rămas surprins să găsesc ușa apartamentului încuiată. Am bătut. Înăuntru, prin geam, am văzut chipul soției lui. Vreau să-l consult și vreau analizele. Nu am cheia, mi-a spus femeia, prin ușă. Unde e cheia? La doctorul Brădișteanu, care vine probabil mâine dimineață și spre a nu ne deranja nimeni, a luat cu el cheia. Arătați-mi, prin geam, analizele făcute. A căutat și s-a întors lipind prin interiorul ferestrei niște pagini. M-a șocat potasiul. Era la limita de jos a mortalității. Potasiul poate juca pe procente mici moartea unui bolnav de diabet. Sunați, am zis, spuneți-le că a fost aici academicianul Constantin Ionescu Târgoviște și să-i aplice imediat, dar imediat, POTASIU. Am spus tare și am desenat pe geam.

Plecarea mea de noapte la Chișinău, unde – ca academician – participam la o ședință a Academiei – m-a adus în sala somptuosă, la orele 9,00. Președintele Academiei din Republica Moldova s-a ridicat în picioare trist și a spus cu voce stinsă: ”Vom începe ședința noastră cu o veste tragică. Noaptea trecută, la un spital din București, a murit poetul Adrian Păunescu. Vă rog să păstrăm un moment de reculegere”.

Știrea a șocat. Cel mai șocat am fost eu, mi-a povestit academicianul Constantin Ionescu Târgoviște, știind de ce murise atât de fulgerător, poetul Adrian Păunescu și știind că putea, cel puțin atunci, să fie salvat. Potasiul a rămas o chestiune pentru mai târziu, iar acel târziu a fost moartea.
26 martie 2020, București