Lucian Avramescu: Viața mea ca statuie a celui care am fost

lucian mai tanar si trist 1

Buni zori! Vă salută astfel, cu drag, cel îmbrâncit, fără avertismente prealabile, într-o altă realitate, bântuită de necunoscute, aceea de a trăi mut. Dacă pentru un mut profesionist, născut astfel, nevorbirea poate fi scoasă din dramă și consolată prin însușirea unei alte vorbiri, pentru unul pârât, ca mine, suferința se insinuează în tot și toate. Scriu, firește, și este ceea ce a ținut la distanță de mine soluția sinuciderii.

La ce carte lucrați? – m-a întrebat doctorița logoped aseară. Nu mă știe decât ca pacient și conversăm, prin translator, de la distanță. ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, a fost răspunsul. Nu al meu, firește. Of, Dumnezeule, ce ne facem dacă și eu încep să plâng! – a exclamat și și-a reluat lecția în care învâț să spun a, i și u, o-u și ma-mmma.

Vă voi povesti de ce, împotriva sfaturilor unora de a înceta să-mi arăt – fiindcă nimeni nu face asta – suferința, la care doar doctorii trebuie să aibă acces, scriu totuși, arătându-mă gol ca Adam, despre lupta care se duce în mine între optimism și deznădejde. Ca scriitor, am obligația de a împărtăși, sacrificându-mă poate, ce simt, aflu, trăiesc, fiindcă astfel pot – cine știe – ajuta.

Ieri, sâmbătă, au oprit în fața poliției a cărei clădire, ca și primăria, flanchează casa mea, câteva autoturisme de Dâmbovița. Mă găseam, nădușit, pe schela balconului pe care am decis să-l reconstitui singur. Țineam o scândură în mână, pe care o calibrasem în prealabil și priveam curios grupul de opt bărbați și femei care-și potriveau măștile, ca pentru a porni la ceva ce gândeam a ține de autoritate.

Unde-i casa poetului Avramescu? – a întrebat o doamnă, iar trecătorul a arătat alături. Am fost tentat să le răspund eu, dar… Au sunat, iar Giorgiana, de rând ca ghid benevol al Muzeului Pietrei, le-a prezentat, vreme de o oră, pietre, sculpturi, lucrările lui George Apostu, care-mi aparțin și le-am dăruit muzeului, colecțiile de artă, ferma de animăluțe, trovanții, le-a spus tragica poveste a bunicului, luptătorul de la Mărășești și i-a lăsat să pozeze și să tot pozeze.

Au întrebat de mine dacă-s la Sângeru și au rugat cu insistență să fiu invitat pentru o poză. Mi-am potrivit o mască – nu pentru că-i lege, ci pentru că virusul mă poate isprăvi iute – și am mers în sala unde țineam anii trecuți un fel de șezători literare, iar grupul comenta pozele mele cu personalități și prieteni din țară și din lume. Am fost statuia mea vie. Fiecare a vrut o poză cu cel care am fost cândva. Numai că bronzul statuii sângera.

Sunt, am fost, cozeur. Replicile mele veneau iute, așa cum vin și acum, dar se sting, sufocate, în mine. Eram ironic și autoironic. Azi, aceste înlesniri ale viețuirii publice mi-au fost amputate. Scriitorul care sunt a avut darul descrețirii frunților, iar uneori săli adormite de plictiseală au fost reanimate de vorbele mele recompensate cu aplauze.

Ne-am despărțit fără a rosti un cuvânt, vizitatorii lăudând ”formidabila” – așa au zis – realizare a mea de la Sângeru. Eu, bucuros, am mai strivit o lacrimă în oceanul sărat al sufletului meu cufundat în cea mai adâncă tăcere.

Nu mă smiorcăi, dar simt nevoia să povestesc despre plonjarea în realitatea dură a nevorbirii.

Angajasem, pe vremea când AMPress avea șaptezeci de redactori și corespondenți, o tânără din Buzău, la insistențele unui coleg de la Agerpres. ”Soțul e plecat cu vaporul, are un copil mic de crescut”, păreau argumentele care să mă determine la o decizie pozitivă, iar eu nu aveam în acea vreme corespondent în respectivul județ. Tânăra avea cusurul lipsei de experiență jurnalistică și calitatea unei frumuseți zdrobitoare, ceea ce explica oarecum râvna colegului meu de a o ajuta. Am angajat-o. Țineam pe atunci o rubrică de fapt divers, amuzantă și căutată de abonați. Noua mea corespondentă a trimis o știre despre preotul unui sat, știut ca enoriaș fidel al lui Bachus, care a intrat cherchelit călare pe un măgar, la prânz, în crâșma pe care o frecventa, spre amuzamentul țăranilor. Preluată de mai multe ziare, știrea a făcut vâlvă și m-a căptușit cu un proces. Relatarea avea cusurul că, pe o rază de trei comune, nu exista copită de măgar în zonă, iar întâmplarea nu se petrecuse atunci, ci cu o jumătate de an mai devreme.

Preotul – am trimis o echipă să cerceteze – era bețiv, confirmau toți, iar în crâșmă intrase călare, nu pe măgar, ci pe un cal.

Ajuns la Buzău ca pârât, cu noaptea în cap, după mai multe convocări în instanță, am trăit în premieră confruntarea dintre adevărul meu și adevărul preotului care sosise cu un avocat vârstnic și extrem de gălăgios. Procesul era de calomnie.

Am cerut scuze sfinției sale și l-am rugat, în fața completului compus din trei doamne, să ierte greșeala neexperimentatei jurnaliste. Biserica propovăduiește credința în judecata de apoi. S-o așteptăm, sfinția voastră, și Dumnezeu ne va pedepsi fără riscul greșelii.

Nu! – a țipat avocatul.

Să fie condamnați! – a adăugat, cu voce răgușită (l-am văzut pe coridor fumând Kent) cel calomniat de presa netrebnică.

Dumneavoastră, ca ziarist, mi s-a adresat cea care era pocuror în complet, nu păreți convins că e calomnie.

Nu este calomnie! – am răspuns calm.

Da, dar ziarista a scris că a mers călare pe măgar!

Asinul este, am răspuns, pentru creștinătate, un animal sfânt. Pe asin (eu ziceam mereu asin, evitând abruptul măgar ) Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, ovaționat de mulțime. Călugării de la muntele Athos își duc merindele la mănăstiri cu asinii. Un preot nu poate fi calomniat scriind că a mers călare pe asin! E un elogiu adus credinței!

Da, dar dumneavoastră ați scris că a intrat călare pe măgar în birt!

Firește că în birt, onorată instanță, fiindcă doar acolo preotul putea găsi și recupera oile rătăcite, sufletele chinuite, pierduții din calea Domnului. În biserică erau deja cei drepți, buni!

Mă rog, n-o lungesc. Am câștigat procesul, iar preotul care construia în comună din banii enoriașilor o biserică rămasă de zece ani la faza temelie, în timp ce la Buzău suia vertiginos, într-un cartier select, viloiul cât o catedrală al sfinției sale, n-a mai înaintat recurs.

De ce povestesc o întâmplare veche? Azi, mut fiind, pierdeam procesul. Eram condamnat. Șansa mea de a aduce argumente era nulă. Unui mut nu-i este tăiat doar dreptul la ironie într-o discuție de salon, ci și dreptul de a se apăra.

Vă doresc, celor care n-ați obosit citindu-mă, o zi luminoasă, sub cerul care poate fi senin și când e înnorat.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

Parteneri