Cineva mă ceartă, cu încurajare și chiar cu iubire, după ce am publicat fragmentul de ieri, amintindu-mi că Andrea Bocelli n-a fost orb până la 12 ani. Orbirea a venit după ce a avut o limpede și luminoasă vedere. Apoi a orbit și iată că îl ascultăm cu încântare. Deci muțenia mea, venită după o viață în care am tot vorbit, poate fi o șansă de întregire artistică și o cunună pe care mi-a pus-o Dumnezeu pe cap așa cum i-a pus lui Beethoven, surd, bagheta să dirijeze Orchestra care îi interpreta Simfonia a IX-a. Ba chiar a și compus, surd.

Am meditat, rămas lângă creionul meu cu care scriu și care se cheamă laptop, asupra distanței de la care te înconjoară o traumă, fiindcă ea îți poate da ocol, de la depărtare mai întâi, ca o haită de lupi, și apoi cercul ucigaș te strânge până simți colții în carnea ta și sfâșierea.

Într-un roman al lui Orhan Pamuk, sciitorul turc tradus în zeci de limbi și care a luat și Premiul Nobel pentru Literatură, este un dialog între doi miniaturiști. Unul avea să-l ucidă pe celălalt, sfărâmându-i țeasta cu un pietroi pentru o pricină nelămurită. Apoi l-a aruncat într-un puț pentru a se asigura că l-a omorât de tot.

Scena e legată de o discuție în care un mare profesor al miniaturii din Istanbul le spune ucenicilor că pentru a atinge perfecțiunea, un miniaturist căruia i se cere să deseneze un cal, va trebui să deseneze neîntrerupt un cal timp de cincizeci de ani. Abia atunci, desenându-l în întuneric, calul va ieși perfect. De ce în întuneric? Fiindcă un desenator de miniaturi, din cei foarte căutați în vremea sultanilor, nu poate fi decât orb după cincizeci de ani în care a desenat fără încetare un cal.

Eu am mai și tăcut. Ba chiar mama m-a povățuit să învăț să ascult, mai ales când cel din fața mea are ce povesti și de la el pot culege înțelepciune. Nu cred că muțenia mea se trage de la un exces și este o pedeapsă pentru cusurul de a fi vorbit mult.

Dimineaţa a venit azi mai târziu. Frigul a chircit florile din cireși și a pus botniță câinilor care s-au încolăcit în fundul cotețelor și se încălzesc cu propria respirație. Încă nu a bătut în dungă, a mort, clopotul care a tencuit sonor de patru ori acoperișurile sângerenilor în primăvara asta, lipind sunetul de ieri cu cel de azi. Preotul Moșneanu, pe care l-am întrebat, în scris, firește, fiindcă eu nu mai pot pune întrebări, pentru cine bate clopotul, mi-a răspuns că pentru Joița Șchiopu. Avea cancer. Azi sau mâine o înmormântează. Este al patrulea deces în primăvara asta la Sângeru. Au mai murit, necazuri vechi cu inima, Ștefan, unul din neamul lui Vlăduță ( cu Vică Vlăduță am fost coleg de școală), Sofica Nistor – trecuse de 90 de ani – precizează părintele- , apoi Verginia Dascălu, care avea probleme cu stomacul. Nimeni n-a trecut în lumea celor drepți îmbrâncit de coronavirus, care nu s-a lipit încă de lumea care viețuiește, generație după generație, între aceste dealuri cu păduri care au înverzit din nou și stau sub un soare zgârcit, care se arată timid  de după castronul cu gura în jos al dealului Bobaru.

Încerc să-mi duc mai departe istorisirile din viața unui om care a fost ciuntit de darul vorbirii. Într-o pungă stau, neatinse, doctoriile venite din India, prin efortul nepotului meu Alexandru Tomescu. Trebuia să fiu injectat zilnic, două săptămâni, la Spitalul Universitar. I-am spus profesorului Băjenaru, că nu risc internarea. La noi nu sunt probleme cu coronavirusul, mi-a răspuns, încurajându-mă, neurologul. Veniți sau nu, e decizia dumneavoastră! Le fac acasă, cu asistentă, supravegheat de un medic prieten care va veni să mă vadă, am propus eu. Acasă nu se poate, a decis doctorul, la fel de ferm cum am decis eu să nu merg, în aceste vremuri, la spital. Doar eu am utilizat în România acest medicament, a acentuat profesorul Băjenaru și așa e.

Am aflat că unele țări îl acceptă, altele nu. Medicamentul, cu un nume pe care nu mi-am propus să-l țin minte, e produs în Japonia și ar acționa asupra celor doi nervi care, cică, ar controla zona mea cu probleme și care, certându-se între ei, mi-au pus poprire pe vorbe.

După schimbul de mesaje cu profesorul, în care m-am încăpățânat să refuz internarea la Universitar, a început și acolo nebunia cu contaminarea cu Covid -19 a unor doctori, asistente, pacienți, internați pentru alte boli. Au intervenit, salvatori – salvatori? – medicii militari, dar aud că și ei se îmbolnăvesc. Azi, dacă mergi în spital, o faci pentru a muri mai repede. Exagerez poate, dar tragedia ține sub un uriaș clopot de sticlă omenirea, incapabilă să se apere. Inamicul din cămașă, scria Arghezi, referindu-se la păduchi, a pricinuit armatei noastre în război mai multe pierderi decât inamicul din tranșee. Acum ciuma asta cu nume nou, aproape floral, a omorât mai mulți oameni decât  ultimele războaie de prin Orientul Mijlociu, Afganistan și pe unde mai sunt, dar toate s-au stins, nimeni nu mai vorbește despre ele, acoperite de mugetul sălbatic și neauzit – fiindcă sunt și mugete surde – ale acestui flagel.

E frig. N-a dat, slavă Domnului, îngheț și brumă azi noapte. Soarele a început să se uite mai de aproape la pădurea care a înverzit și aud, în liliacul de lângă casă, o mierlă. Primăvara nu se dă bătută, iar eu mă tratez mai departe cu cuvinte scrise și îmi iau porția matinală de zambile și flori de cireș. O iau vizual.  Iată, am făcut și primul exercițiu de scris al zilei. Nu am fost nevoit să vorbesc cu nimeni, fetele mele dorm, fiindcă percep prima încercare de a pronunța un cuvânt-  eșuată, firește – ca pe un pumnal în inimă.

Buni zori!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva