Lucian Avramescu: De la Nistru pân-la Tisa/Tot românul ninsu-mi-s-a

Ninge la Sângeru ca un început de rugăciune, pentru a treia oară în această iarnă-primăvară, primele zăpezi stând cât să ne facem poze cu ele și să le cerem autograf. Acum, pe dinafară, dârdâie de ger clanța ușii, semn că miile de pietre din cele trei mari curți ale Muzeului Pietrei nu s-au băgat degeaba sub plăpumi albe, scrobite noaptea care se încheie în marile ligheane cu săpun ale lui Dumnezeu. E frig și ninge. Ninge cu fulgi mici, dar ninge de ore bune scoborând din cer puritatea pe pământ.

Poate ninge și peste boli, viruși, suferințe. Poate ninge cu speranțe că prea au înțărcat speranțele. Poate că un punct alb se va așeza între subiectele și predicatele deznădejdii globale, într-o lungă și întortocheată frază a luptei cu invizibilul. Lupta omului, cel care-și poartă mintea pe dinlăuntru, nu ca pe o căciulă de semeții prostești, pe dinafară, cum se arată încă destui. Omul va afla taina, nu prin anchete ale dezastrului, ci prin norocul zăpezii. Altfel va rămâne la fel de neputincios ca Stăpânul Cerurilor, cel care și-a sacrificat în chinuri cumplite Fiul, pentru a face lumea mai bună, dar lumea s-a înrăit pogresiv.

Ninge nu doar în satul meu, ci de la Nistru pân-la Tisa, căci tot românul ninsu-mi-s-a, în toată țara lui Eminescu.

Dă Doamne să ningă cât casa și cât clopotnița Bisericii Sfântul Andrei de peste drum și cât Jaristea și Ciortea, cea din gresie întunecată.

Să ningă și-n inimile care au scos din ele omenia. Să ningă peste guverne și parlamente și peste cancelariile unde stă de decenii aciuată cârdășia cu diavolul hoției, și peste tribunalele care lasă acasă miliardari făcuți din ciordirea banului public, să-i sperie cu alb pe cei purtători de beznă și hidoșenie.

După fiecare rând scris în grabă, arunc ochii prin geam afară să mă asigur că minunea zăpezii nu s-a oprit. Cercetașii mei ochi vin îndărăt plini de lumina bucuriei. Ninge, încă.
Buni zori, cu zăpadă zori, prieteni ai bucuriei mele fără cuvinte rostite, dar întreagă în lămurirea gândurilor care o străbat ca o ninsoare.