De ce pleci? – l-am întrebat pe consăteanul meu, fiul, unic, al unui fost coleg de școală primară, dus pe ceea lume dintre noi devreme.

Fiindcă îmi place plecarea!

Are casa cum a lăsat-o taică-său, nici vioaie, nici dărâmată, fiindcă are acoperiș bun și nu pătrunde ploaia înăuntru. N-a bătut o scândură în plus, cu toate că niște găuri prin care zburdă câinii vecinilor se cer reparate în gardul de la drum, iar el vine de două trei ori pe an acasă, cu autobuzul de Ploiești.

Te alegi cu ceva din plecările astea care-ți plac?

Nu prea și nici nu vreau să mă aleg decât cu faptul că plec. V-am zis că-mi place!

Unii se întorc cu mașini, cam la mâna a treia, dar umblă pe roți. Tu n-ai strâns pe acolo, prin străinezia, din muncă, nimic? Presupun că muncești!

Mizilicuri! Am zis eu că muncesc?

Și atunci din ce trăiești? Furi?
Doamne ferește! Lenevesc pe unde pot. Sunt mulți români care au bani și se plictisesc. Stăm la o bere. Mai dă unul o masă, altul te ia să dormi la el în pod, dar se supără iute că nu ți-ai făcut patul și te dă afară. Adică n-am împăturit pătura și are nevastă igienică și soacră la fel.

E un bărbat zâmbitor. Are 46 de ani. Fără familie, fără copii din flori.

De ce nu te însori? Nu pari coșcovit!

Asta mi-ar mai lipsi! Muiere și să-ți mai toarne și puradei!

Ești ”fată mare”?

Ei, nici chiar așa! Am mai scăpat la câte una care a dat o masă. Dacă a dat-o înainte o las cu masa dată și o șterg. Nu mă omor după sportul ăsta.

Discuția am purtat-o acum doi ani. Azi l-am văzut trecând cu o sacoșă de plastic spre prăvălia lui Birbirel. L-am întrebat prin semne de unde vine.

Florența, Italia! – îmi strigă din șosea.

Nu l-am putut întreba dacă a văzut Galeriile Uffizi!

(Imagine preluată de la Alexandra Mihalache)