Lucian Avramescu: Doar bolnavii știu…

Buni zori! Sculându-mă întotdeaua devreme, indiferent de ora culcării, mi-am creat o pricepere de ceasornicar al nuanțelor zilei care se desface încet din frunze, cețuri și îngânări nedefinite ale luminii. Aș zice că mi-am creat chiar o mitologie personală a zorilor, apărat de tentația dureroasă de a vorbi și liber de obsesia infirmității. Ziua, în graba ei de a se instala confortabil pe dealuri uită de tine și te lasă în pace să fabulezi. Zorii te învață despre nemărginire, sub iluzia libertății absolute.

De la o vreme îmi amintesc o spusă a mamei – ”Bolnavii sunt singurii care știu câte ceva despre ei înșiși”. Era un citat dintr-un scriitor pe care nu mi-l mai amintesc, dar ceva îmi spune că ar fi vorba de nefericitul Gogol. Mă găseam sub stăpânirea unei febre care venea de la amigdalele mele iute inflamabile, până când, student fiind, m-am dus la spitalul de pe Nuferilor, unde figuram noi, junii culți în cap, și am cerut să mi le scoată, ceea ce medicina de mai încoace a constatat că nu e bine.

Mama care era învățătoare, dar și studentă atunci la Filologie, avea obiceiul de a-mi strecura câte o picătură de ceva înțelepciune care-mi rămânea în cap. Așa mi-a spus, îndemnându-mă să nu mă feresc de citatele latinești și învățăturile antichității, expresia ”Audaces fortuna iuvat!”, ceea ce înseamnă că pe curajoși îi ajută norocul. Ei bine, toată viața am cules citate latinești, pe multe nu mi le mai aduc aminte decât accidental, dar ăsta refuză să fie uitat și-mi pare uneori că mi-a fost de folos.

Distribuie prietenilor

De când suferința – aici mă refer la cea sufletească, singura care contează, pentru că suferința de junghiuri trece cu pastile și alifii – m-a luat ca pe un sac în spinare, mă gândesc mai des decât oricând la mine ca purtător de destin. Da, bolnavii devin arheologi ai straturilor succesive din care-s compuși, se caută cu acul gândului și devin experți în scenariile nemiloase. Practician al chinului, bolnavul exclude abstractul și știe despre sine ceea ce doctorii, cu aparatele lor sofisticate, nu află niciodată.

Bolnavul care a încercat, la reanimare, faza respirației artificiale, simțind că este pe marginea subțire dintre cele două lumi, e mai profund la revenirea în viață decât cel care, cu tatuaje pe umeri, sfidează orice vulnerabilitate și scuipă o flegmă de la înălțimea lui musculoasă pe teama mea de coronavirus, de pildă, fiindcă prietenul meu doctor prin încercarea asta a trecut. L-am regăsit ocolit de stilul lui glumeț, mai bătrân cu o sută de ani, el care plecase la medicină pentru a vindeca, excluzând ideea de frică și frisonul periferic al propriei stingeri.

E încă dimineață și am luat-o razna. Laptopul meu nu mai primește, printr-un orificiu din stânga, curent, iar magazine de cabluri nu-s prin zonă. Încerc să mă adaptez la laptopul Lucianei, calc în străchini pe litere, salvez anulând și simt că norocul de a scrie azi nu mă mai ajută.

Vă doresc o zi minunată! A mea a început prost, fiindcă n-am apucat să aștern ceea ce aveam în minte, sub zodia falimentului spunerii. Sau este un avertisment că tăcerea e de aur și salvez prietenosul meu cititor deștept, mai scriitor decât mine, de la un supliciu încuscrit cu platitudinea. Buni zori!

Fragment neterminat din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva