Buni zori, prieteni! La Sângeru, ulițele încearcă să se obișnuiască, mai ales acum când se crapă de ziuă (pare poet poporul român, inventator al unor metafore cu totul insolite!), cu o lighioană bipedă care-i umblă pe spinare împulovărată și chiar înșubată, înlocuind-o pe cea cu mâneca scurtă de ieri. Frigul a făcut pasul peste munți, de la Miercurea Ciuc și Intorsura Buzăului, zone unde Boboteaza cade în iulie, și umblă pe sub cămașa noastră cu mâinile în buzunare. Eu îl tratez cu foc de lemne în soba de teracotă, fiindcă pentru centrală e prea devreme și prea scump (fochistul nu e, iar dacă ar fi te tratează cu dușmănie la portofel, în plus combustibilul celulozic se vinde la preț de mobilă Biedermeier).

În vara asta, Muzeul Pietrei a primit săptămânal vizita unor grupuri de școlari ai claselor mici, din tabăra organizată la Mănăstirea Apostolache. Am înțeles, de la preotul Enescu, sutana cea mai importantă a sfântului lăcaș, că este vorba mai ales de copiii unor familii nevoiașe. Deșertați din niște mașini școlare, ei ocupă, fără împotrivire, curțile, sonor mai ales, și dau iama prin livada plină cu mere, din care, spre bucuria mea, se înfruptă vertiginos. Intră și în Biserică, faza șantier, unde Giorgiana le vorbește despre Grota Nașterii de la Bethleem, Maica Domnului, dar cei doi pomi fructiferi din capelă par religia cea mai atractivă pentru micuți.

Si două detalii, culese de mine de la geam. Copiii au o însoțitoare de la Mănăstire, femeie gureșă, de-a locului, și două dame corpolente de la oraș, de la o instituție care se ocupă de protecția copiilor. Ei bine, de când intră în prima curte și trec pe la sălile de expoziție, curtea cu animăluțe și trovanți, livada cu Biserică, fântână și sculpturi, cele două vorbesc neîntrerupt între ele, străine de context și picate din Lună. N-au mângâiat pe creștet o statuie și nu le-a atras atenția nimic. Nici copiii pe care-i protejează cu inspecția lor școlită nu-i interesează.

Al doilea detaliu vine de la un nene, vizitator separat, care le-a atras atenția școlarilor să nu mănânce mere că-s viermănoase. Așa e. Un sfert din mere cad viermănoase fiindcă eu nu stropesc pomii. Niciodată. Poneița Peticica nu face nazuri și le ronțăie cu totul. Eu, pe vremea când locuiam în București, la piață vânam negustorul cu merele cele mai pricăjite, atinse de pete de rugină. Eram sigur că n-au fost protejate de chimicale, iar gaura unui vierme la unul din zece mere, era controlul sanitar de calitate. Mâncați copii! Sunt destule mere întregi pe crengile aplecate de rod. Vietatea minusculă a viermelui, albă și umedă ca un nou născut, e bucuria vieții, avangarda care ne vestește că inamicul chimic n-a dat pe aici. Închei cu gândul de a scrie un elogiu pentru viermele din măr.
Buni zori, prieteni și iertați-mi divagațiile, dar de la geamul meu lumea se vede pe frânturi și e straniu uneori să le legi!