Eminescu nebun? Nebună-i lumea toată, stelele-s năuce, cerul și pământul la un loc au turbat, dar Eminescu n-a putut fi nebun niciodată dacă mai devreme cu un ceas de clipa trecerii din ființa trecătoare în ființa veșniciei scria genial, pe un pat amărât de spital:
”Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Citesc undeva și mă cutremur:
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu.
Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare uriașă.
Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
„Stelele-n cer
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Mihai Eminescu n-a fost nebun în sensul în care înțelegem noi nebunia. Geniul lui se manifesta uneori ciudat pentru o lume obositor de egală sieși.
Se spune că un nebun din Sanatoriul Șuțu, i-a dat cu o cărămidă în cap, lovitura fiindu-i fatală. Atunci poezia din halat a fost scrisă cu țeasta crăpată?
Suferința lui trebuie să fi fost cumplită dacă cerea sprijin sufletesc doctorului. Moartea, venind și de la o cărămidă, poate fi un noroc.
M-am sculat cu gândul să-i spun Giorgianei ”La mulți ani!”, așa cum de curând, de ziua ei de naștere, am vrut să-i cânt ”Mulți ani, trăiască!” Am vrut să-i scriu pe o foaie, dar n-am putut. Muțenia mea e fără fisuri, iar șansa revenirii nulă.
Ce diferențe sunt între Eminescu și mine? Uriașe.
El era genial.
Eu pot doar să-l iubesc, fiindcă a semnat certificatul de naștere al sufletului românesc.
Uneori, de când boala mea avansează, îl invidiez pentru cărămidă. Dar cine riscă o pedeapsă pentru a-mi sparge mie capul? Înțeleg că, la boala presupusă pe care o am, mintea nu-mi va fi afectată până mor. Nu-i un noroc!
Buni zori, prieteni! Azi meșterii mei au plecat fiind sărbătoare și de luni reluăm suitul pe schele. Mâine voi publica numele celor trei care în această săptămână au trimis un sprijin pentru Biserica din Livadă. Să aveți a zi biruitoare, ca a Sfântului care a învins balaurul.
