Lucian Avramescu: Ia pilda lui Iov, părinte Mădălin!

Incendiul de aseară, din Sângeru, satul meu, a fost cumplit. O uriașă torță a luminat jumătate din așezare, timp de o oră și jumătate, în care focul, ca de vreascuri mari, a trosnit și strigăte de oameni și femei au spart liniștea unei seri ce se pregătea de somn. Doar sirenele de pompieri nu s-au auzit, înghițite de haosul indolent al unei societăți care nu-și mai află rosturile.

Arde casa preotului Mădălin Moșneanu! Vorbele zburau cu groază. Știu casa asta de când tatăl celor doi sinistrați acum, că altfel nu știu cum le pot spune, prindea temelie. Tatăl, Mircea Moșneanu, muncitor pe șantiere, făcea peste drum casă celor doi fii să-i țină în sat, să nu plece ca alții în bejenie. Și le-a suit o casă frumoasă, cu etaj, lipind an de an o bucățică de zid, trepte, ajutat, când s-au făcut mai mari și de cei doi fii, unul ajuns student la Teologie, Mădălin, celălalt, cel mic, Ionuț, fiind pasionat de stupărit. Ambii s-au însurat cu fete din sat, una educatoare, cealaltă asistentă, singura de la dispensarul din Sângeru.

Acum două seri, Loredana, a trecut să-mi facă a patra injecție din cele recomandate  de un doctor de la oraș în urma consultării telefonice a mijlocului meu care s-a înțepenit. Am vorbit – eu muțește – despre fetița lor de trei ani. Mădălin, preotul, unul din puținii milostiviți cu har și vorbă mlădioasă, are și el două fetițe, tot în zona preșcolară.

I-am dăruit la plecare două cărți cu dedicații calde. Altceva n-a vrut să primească. Cum ați putut scrie – s-a mirat ea mângâind coperțile volumului ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” – o carte pe fondul suferinței? Sunteți un om puternic, domnule Lucian. O voi citi din scoarță în școarță!

Cu două seri înainte, viața nu anunța apocalipse. Soția mea, Giorgiana, s-a bucurat că ne-au mai rămas și oameni în sat. Preot, educatoare și doi copii, o familie. Apicultor, soția la dispensar, un copil – a doua familie a fraților Moșneanu.

Erau, la șosea, la intrarea în Sângeru,dinspre Tisa, un reper de liniște, o bornă de stabilitate a satului care n-a fugit tot în lumea largă. La parter sta familia lui Ionuț. La etaj, a fratelui Mădălin. Acum totul e scrum.

Aseară, Luciana, fiica noastră, ajunsă acolo cu alți copii, ne-a transmis imagini și filmări, ca un reporter de război. Nu se vedeau mașini de pompieri, doar câteva găleți cu apă trecute din mână în mână spre un foc de care nu se putea apropia nimeni. Ce s-a întâmplat cu copiii, cu familiile?

Se aude o voce de femeie: Părinții au fugit peste drum cu copiii în brațe, adăpostindu-i la bunicul. Cu spaimele lor întregi, zic eu în gând.

S-au salvat toți. Dumnezeu i-a ajutat! – mai spune acel glas de femeie, în care citesc îndârjire și speranță. În rest totul a fost mistuit de foc.

Venirea pompierilor a fost o constatare cu furtune fără apă, un ritual cinematografic cu sirene. Un punct pompieristic nou, inaugurat cu fast politic acum câțiva ani, îmbogățește decorul stradal, la Apostolache, comună vecină, cu o mașină care probabil nu funcționează și niște burți în uniformă, bine dispuse mereu. Doar focul vine năprasnic și indispus, ca o arătare a Gheenei. Doar el nu are uniformă de gală și surâs mulțumit că leafa merge. Iadul nu dă salarii de stat.