Îmi mor pe buze cuvintele
Doctorii n-au – din care pricină – să știe
De ce-mi mor cuvintele cu care vorbeam
Dar întregi rămân doar cele pe care le aștern pe hârtie

Am fost obișnuit să le rostesc tare sau să le șoptesc
Pe baricada scenei suit, sau, ca Esenin, pe masă
Cele mai dragi mi-au fost cuvintele abia auzite
Iubită, azur, mamă, acasă

De la o zi la alta, spre bucuria unora, amuțesc,
Nu mai pot recita ”Bună seara, iubito”,
Greii medicinei se scarpină a nedumerire
Poetul Avramescu, parțial a sfeclit-o

Aseară o doctoriță m-a uitat în tubul numit CT
Într-un târziu m-a scos din computerul tomograf
Nu se vede nimic zice, nu comoție, nu…
Înseamnă că am capul gol, zic, iar mintea mi-e praf.

Ce să zărești în mintea unui poet?
Gândurile devin negre, soarele din ceafa mea nu mai răsare
Mă consolez că Beethoven a compus surd,
Mut poate că voi scrie și eu, însemnând cu litere, această ultimă cărare.

16 ianuarie 2020, București

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]