Lucian Avramescu în dialog cu Dumitru Velea. Copilăria face istorie, iar Manneken Pis nu e doar ”Copilul pișăcios”

Dumitru Velea: – şi să ne întoarcem pe firul sfânt al acestei zile, spre bunicii tăi. Într-o tabletă, la sărbătorirea Centenarului Marelui Război de Reîntregire a Ţării, evocai numele eroilor ce s-au jertfit, de pe un monument de cinstire a memoriei lor, între care era şi unul de altă origine, căzut bietul pentru România Mare. Pe aici au trecut Carpaţii părţi ale armatei române, cântând de se minunau şi stâncile, pe aici au ţinut piept armatei austro-ungare şi germane, pe aici a curs sângele lor, care pentru cei de azi pare a nu mai spune nimic. Atunci de Sfânta Marie Mare, mi-a povestit bunicul Ilie Zisu Dumitru, care era concentrat la Voineasa şi Mălaia, în punctul cel mai de sus al judeţului Vâlcea, că au bătut clopotele în bisericile din toată ţara, anunţând trezirea şi învierea din somn a României, atunci Regele Ferdinand a semnat cu propriul sânge Declaraţia de război şi a spus armatei că a visat că tunul cel mare al României s-a întors cu ţeava spre Nord. Povesteşte, Lucian, din cele trăite şi spuse şi ţie de părinţii părinţilor tăi, ca să rămână, căci şi noi am ajuns în cătarea armei.

Lucian Avramescu: Frumos mi-ai povestit, prietene, și alte dăți de înțeleptul și viteazul tău bunic Ilie Zisu Dumitru, țăran dintr-un sat al județului Olt în care te-ai născut și tu. M-a impresionat spusa lui că Ferdinand, Regele, a semnat declarația de război împotriva Germaniei, de unde era și unde își avea părinții, cu sângele lui fiindcă așa făceau regii adevărați și marii patrioți conducători de țară. La Voineasa și Mălaia am fost și eu ca ziarist în Vâlcea, am bătut cu pasul vârfurile alea aflate la un lat de palmă de Dumnezeu, dar nu în vreme de război ca bunicul tău. Am scris și o carte, se cheamă ”Transplantul de albastru”, despre care doar „Banchetul”, revista ta a mai amintit. E un fel de altă Carte a Oltului, scrisă când aveam 23- 25 de ani și mă minunez cât de frumos scriam atunci despre Arnota și Cozia, despre mormântul fără trup al Brâncoveanului de la Horezu. Vezi, eu nu am avut norocul tău de a-l asculta pe bunicul Victor Avramescu, luptător la Mărășești și Oituz, fiindcă a murit când aveam patru ani. Noul regim, sovieto-român, l-a găsit, fiindcă făcuse ceva avere, dușman al poporului, așa că l-au scos din case și l-au trimis spre reeducare la Canal. A murit de inimă, a făcut adică infarct fiind hipertensiv. Hipertensivi au fost toți din neamul meu dinspre tată. N-a mai ajuns  la Canal. Era fiu de văduvă săracă, născut cum scrie el în testament, fără avere, și  dorea ca tot ce a agonisit să rămână urmașilor lui, iar dacă vând ceva s-o facă între ei. Din păcate, urmașii, cu excepția mea și a nepotului Alexandru, n-au respectat cerința bunicului mort la 62 de ani, cel care a refăcut pe cheltuială proprie Biserica de peste drum, Sfântul Andrei și a dăruit ”obștii satului”, nu partidului din care făcea parte, adică liberal, clădirea primăriei. Pe principiul că niciun fapt bun nu trebuie să rămână nepedepsit, l-au pedepsit și pe harnicul meu bunic. Unii amici glumeau cu mine anii trecuți, aflând că am dăruit României, Muzeul Pietrei, făcut prin munca și cheltuiala mea, că e posibil să mă trimită și pe mine la Canal. De s-ar face unul, sigur, am zis, numai că n-am speranța ca patrioții noștri de azi să facă așa ceva. Ei își fac vile și-și pitesc banii prin conturi, bani pe care nu i-au dobândit muncind.

Ce am aflat despre viața bunicului Victor Avramescu e din jurnalul lui, ținut zilnic după ce a venit din război. Mai multe știu de la celălalt bunic, de mamă, în casa căruia am crescut. El a fost în al doilea război, în linia întâi ca pușcaș mitralior, dar depistându-l bun croitor l-au trecut la arma acului de cusut și a tot îmbrăcat armata până când făcuse 37 de ani și-l uitaseră soldat.  Doar norocul de a reîntâlni la Dorohoi un general, căruia îi făcuse o manta la Buzău, pe când era maior, a dus la reformarea lui  ca inapt militar, trimițându-l acasă, fiindcă anii de război îl făcuseră un țâr de om.

Distribuie prietenilor

Știu multe de la el despre front. Azi istoria pe care noi am aflat-o de la bunici nu se mai predă, fiica mea învață despre China, ceea ce nu e rău. Rău e, cum spunea regretatul Dinu C. Giurescu altceva, dipariția din programa școlară a istoriei naționale.

D.V. – Ca să depăşim tristeţea şi bucuria acelor zile de jertfă şi triumf, hai să te întorci la cele din copilărie, din edenul ce nu ne poate fi luat de nimeni. Această nostalgie după paradisul nostru, după timpul şi locul în care candoarea şi puritatea ne inconjurau fără ca noi să ştim, crezând în frumuseţe şi miracole, în iubirea răvăşitoare a lumii, în iubirea tuturor ca pe propriii noştri părinţi. Mai de sus de Sângeru se împreună râurile Salcia şi Lapoş, nume de la satele pe lângă care trec şi curg pe lângă comuna ta şi formează năbădăiosul Cricov. Trebuie să-i fi încercat apele la scaldă, la pescuit… Sau să te fi rătăcit prin pădurile ce azi cad pradă tâlharilor de lemn şi suflet…

L.A.- Da, cam așa curg apele astea la noi. Cricovul se cheamă și Sărat. Aici am învățat, într-o bulboană din spatele grădinii, care era în unele locuri de peste doi metri adâncime să înot, aici, licean fiind, l-am salvat de la înec de Chinezu, un copil care era poreclit astfel pentru dispunerea asiatică a ochilor lui. Mă pregăteam să mă alătur gălăgiei copiilor care se bălăceau cât era vara de lungă în ”ochiul de apă de lângă Avramescu”, mergeam agale prin grădina cu meri și peri bătrâni, leat cu străbunica cea văduvă, când am auzit țipăt de copii: ”Săriți, s-a înecat Chinezu!”

Era o buturugă de salcâm în panta grădinii spre Cricov. M-au suit pe ea, copiii erau țipând pe malul celălalt și nu reușeau să-mi arate unde s-a scufundat cel dispărut. Am zărit, undeva în stânga mea, o bolborosire mică de apă și am sărit cu mâinile în față acolo și Dumnezeu a fost bun cu el, fiindcă am nimerit sub picioarele lui care nu se mai zbăteau. L-am scos la mal și, ajutat de cei mai măricei, l-am ținut cu capul în jos, smucindu-l până când, într-un târziu, a început să scoată apă din el și să horcăie. E viu și uneori uită să-mi spună bună ziua.

Copilăria aici m-a învâțat că în Eden se și muncește, bunica de mamă, unde ți-am spus că am crescut, avea o capră și trei oi. Mergeam cu ele pe deal. Uneori când bunicii mergeau la prașilă, sub Grui, unde aveau un loc arabil, eu le făceam mâncare, o ciorbă de fasole, fierbeam câteva ouă și mestecam, cum o vedeam pe străbunica, o mămăliguță. Împachetam totul într-un coș și le duceam la prânz. Copilăria era frumoasă în toate, inclusiv în detaliul de a te învăța să nu fii leneș. Citeam mult păzind capra și cele trei oi, dar jucam și Țurca și Purceaua cu alți copii. În clasa a III-a, la Tisa, unde mama era învățătoare și director al micii școli, am căzut de pe clădirea unde învățam. Era, în spatele școlii un măr al unuia Mateescu. Mere văratice, dulci. Nu puteau fi accesate decât dacă cineva avea curaj să se suie pe școală, escaladând întâi acoperișul unei magazii de lemne. Eu am fost acela. Proprietarul pomului trăsese un gard înalt din sârmă ghimpată în care împletise mărăcini de cătină și ne avertizase că dacă ne prinde la furat bagă furca în noi. De pe școală – era recreație – am urcat pe hornul de cărămidă și de acolo ajungeam bine la crăcile încărcate și aruncam mere copiilor în curte. Ghinionul meu a fost că hornul, cam șubred după marele cutremur de după 40, rămas așa într-un deșt, s-a dărâmat cu mine, am lunecat cu cărămizile deodată pe tabla școlii și de acolo în grădina lui Mateescu. Peste mine, care nimerisem într-un mare tufiș de urzici, au mai căzut și două, trei cărămizi. Mintea nu-mi era atentă la semnalele dureroase care veneau din tot corpul meu, ci îmi trimitea frica lucidă spre furca proprietarului, așa că prin gardul de mărăcini am revenit în curtea școlii, rănit, zgâriat. Mama a ieșit val vârtej din cancelarie, chemată de copii. Lucian a căzut de pe școală! Lucian a căzut…Mama m-a pipăit înspăimântată. Nu-mi rupsesem nimic, dar mă dureau toate. Ce te doare? Nimic, am zis eu, mai ales că era toată școala împrejur, inclusiv o fată, Marilena, de care eram îndrăgostit în taină și nu puteam arăta plângăcios ”ca o muiere”, ci viteaz ca o lăptucă verde.

Tu, poete Velea, mă chestinezi despre frumusețea idilică a copilăriei, iar mie îmi vin în minte mai ales întâmplări din astea cu un anume dramatism în ele, care au o mai pronunțată remanență, refuzând să se desprindă de memorie. Oricum, dacă cineva mi-ar da voie să pun statui pe planetă, aş pune stutui de copii. Adică aşa cum e Manneken Pis în Bruxelles, care face pipi cu puţa lui de bronz pe lume, pe univers, pe trecătorii prea trecători fiindcă el e deja etern. ”Copilul pișăcios”, că așa se cheamă mândria Bruxellului, are și o poveste și belgienii au făcut istorie cu puța ăstuia mic. Când olandezii au vrut să incendieze orașul rival, aprinzând un fitil în afara zidurilor, un copil rătăcit pe acolo a făcut pipi pe fitil și l-a stins.

Copilăria, cea care n-a apucat să se pervertească, e aia care oprește – chiar și făcând pipi pe fitil – dezastrul de a ne scufunda în mizeria morală care domină lumea.

D.V. – Ai o poartă minunată, pare a fi facută în timpul din urmă, nu o dată cu casa-conac, făcută după gândul şi indicaţia ta… (Va urma)