A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu în dialog cu Dumitru Velea. Povestea unei porți de piatră, începută la Sao Paulo

0 351

 

DUMITRU VELEA – Ai o poartă minunată, pare a fi făcută în timpul din urmă, nu o dată cu casa-conac, făcută după gândul şi indicaţia ta…

LUCIAN AVRAMESCU – Poarta asta are poveştile ei, prietene Dumitru Velea, povești care umblă prin multe părți de lume și s-au adunat în mine fără să știu. Eram la Sao Paulo, în Brazilia, oraș care avea populația României de atunci, adică 22 milioane de oameni, și mi-a lăsat multe amprenta pe suflet, inclusiv o iubire trecătoare, dar durabilă, dovadă că o evoc și acum.

Stăteam, la o masă, sub niște crengi de arbori care se chemau cu nume neștiute de mine, cu un coleg brazilian, de la un ziar din Sao Paulo. El era bucuros să-mi povesteacă vizita lui în România, de unde mi-a arătat poze cu Cimitirul Vesel de la Săpânța și porțile de lemn din Maramureș. Nu făcea parte din mulții ziariști pe care i-am aflat prin lume care nu știau pe ce continent e țara mea, iar cei care aproximau câte ceva îmi indicau Budapesta drept capitală și asta cu o anume mândrie cioclopedică.
Brazilianul, un bărbat aproape creol, dar nu ca tânăra pe care avem s-o cunosc eu mai încolo, lăuda frumusețile patriei mele, începând cu lemnul cioplit. Aveți, zicea el, o formidabilă civilizație a lemnului, voi, românii, iar probele stăteau teanc în pozele din Maramureș.

Dar noi, am zis eu zâmbitor, avem și pietrari în mai toate satele din jurul munților, iar pe unul dintre ei l-a chemat Brâncuși!

O, cine n-a auzit de marele scultor francez Brancusi și a pronunțat, ca mai toți străinii, Brancusi eliminând sonoritările însemnate pe hârtie cu diacritice, â devenind a, iar ș tuns de lacrima plângătoare de sub el, s. În plus accentul cade pe dos, nu cum îl numim noi pe geniul din Hobița Gorjului.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Am discutat despre cioplitorii în piatră și așa, venind acasă, am început să colind satele adunând pietre cioplite de țărani. Am adunat întâi zeci de râșnițe, splendide în rutunjimea lor de gresie sau calcar. Am descoperit că, dacă pe o astfel de râșniță în care sătenii făceau păsat, găsibilă și-n Muntenia și-n Bucovina și-n Banat, desenai în minte o linie mediană verticală, obțineai exact imaginea de pe Poarta Sărutului. De ce nu s-ar fi inspirat ”francezul”din Pestișani, din râșnițele satului lui gorjean pentru a nemuri în piatră Sărutul?

O obsesie mi-a rămas în aceste două decenii de umblat prin cătune – poarta maramureșeană din piatră. Ea nu există nicăieri. Este invenția mea. Am adunat imaginile de pe porțile de lemn din Prahova mea natală, fiindcă avem și noi porți vechi și frumoase cioplite în stejar, le-am pus alături de cele din Maramureș și am văzut că simbolurile sunt cam aceleași. Nu găseam pietrari să se încumete la așa ceva. Acum trei ani am convins unul care mi-a cerut o căruță de bani, să-mi facă mari lespezi de calcar cioplite, pe dimensiunile proiectului meu – nu uita că am o licență în Arhirectură Peisajeră – și apoi să le ansamblăm din aproape în aproape cu alți meșteri. Văzusem în niște sate la noi și în altele din Rodopi, în sudul Bulgariei, case acoperite cu șindrilă de piatră. Porțile mele trebuiau să poarte drept acoperiș șindrilă din piatră și, tot cu mari peripeții, am izbutit și asta, fiindcă într-un Muzeu al Pietrei nu se putea intra decât pe sub bolțile unor porți de piatră.Lucian Avramescu în dialog cu Dumitru Velea. Povestea unei porți de piatră, începută la Sao Paulo 1

Umblam cu un Mercedes cumpărat în urmă cu 20 de ani, cădeau tablele de pe el tot cărând pietroaie de prin sate și unii râdeau de mine că nu mi-am luat și eu o mașină contemporană. Uite porțile astea! – răspundeam. Le vezi?! În ele e mașina mea cea nouă!

Mai am de terminat partea de scândură, fiindcă sus, pe o ramă de stejar, trebuie să încrustez niște semne și să scriu ceva de genul MUZEUL PIETREI ȘI AL ALTOR COLECȚII DE ARTĂ. Iar undeva alături, LUCIAN AVRAMESCU. Dar e prea lung. Poate că-mi tai numele.

O prietenă sufletistă, Martha Maria Mocanu, patroană la BES, mi-a cerut voie să facă ea cadou Muzeului partea asta de lemn sculptată a porților, fiindcă are niște meșteri maramureșeni care o pot executa. A venit un inginer de lemne sculptate, a măsurat suindu-se pe o scară, i-am desenat ce vreau și a plecat, urmând ca prietena mea să discute detaliile de preț. Pricepându-mă la prețuri și la valoarea unor treburi în construcții, mai ales că greul lucrării era terminat, nu m-a răbdat inima și am sunat la firma respectivă din Maramureș. Ce preț i-ați cerut doamnei pentru lucrarea de la Sângeru? Păi o stimăm, ne știm de mult, așa că i-am cerut doar 12 000 de euro! Cââât? Am anulat imediat comanda și i-am mulțumit Marthei pentru intenție. Un tâmplar din zonă, cu ușoare priceperi de făcut niște semne pe acele scânduri îmi lua de zece ori mai puțin. Mult s-a suit la cer nasul tâmplarilor ăștia din Maramureș!

Despre conac, dragul meu Mitică, vorbim mai încolo. La Sângeru, unde-i o secetă cumplită, de nu mai vezi în fundul fântânilor irisul cel limpede al adâncului, a fost anunțat potop, s-au scremut pe cer niște nori și a plouat cinci minute. Merg să-mi analizez răsadurile care au nevoie de mai multă apă, dar să nu-l mânii pe Dumnezeu. Așa că pe diseară sau mâine! (Va urma)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult