Lucian Avramescu: În mijlocul acestei frumuseţi divine, mor oameni

lucian toamna 1

De când am amuţit, zilnic pierzând câte ceva din mine – poezia spunea Borges este mai întâi rostire și cântec, exact ce mie mi-a fost luat – îmi aduc aminte. Uitatele toate vin îndărăt. De la nimicuri magistrale, la fabulosul fără semnificație.

Titlul de mai sus nu știu de unde a răsărit, ca soarele care, pe țărm, n-a mijit încă spre crăpatul de ziuă și tu, împrejmuit de nemărginire, nu știi în care punct se va arăta. Nimic mai încântător decât o plajă pustie, valurile care îți mângâie gleznele cu respirația ritmică a unei sirene, scoicile pitite încă în peisajul fără lumină și apoi el, astrul care scoate o margine aurie de undeva și totul se aprinde magnific și progresiv. Ei bine, așa am auzit acum în mine, abia ieșit dintr-un spital care intră în carantină, iar oamenii nu se mai salută de sub măști, în Bucureștii care nu-s nici Egeea, nici Marea Neagră, fraza asta care pare fără sens. Care-i frumusețea divină și unde sunt oamenii care mor? Și de ce ar muri oamenii dacă lumea se arată atât de frumoasă?

Spintecat, fără voce, împănat ca un curcan cu grăunțele medicamentelor, descopăr de la fereastră grațioasele ramuri cu muguri ale castanilor. Castanii n-au coronavirus. Nici perechea de guguștiuci care pune aripi unei crăci, nici pescărușul care lunecă peste clădirea de vis -a-vis, ca un aeroplan alb, evadat din carantina aviatică, nici ciorile n-au coronavirus. Ciuma asta sinistră e comparată de o doctoriță din Suceava, care îngrijește bolnavi, ea însăși având diagnosticul COVID -19 pus, cu Satana. E venită de undeva de sus. Nu e a lumii noastre. Fugiți în casele voastre! – strigă ea plângând între bolnavii care nu mai pot plânge prin aparatele de respirat.

A venit un fel de primăvară peste care a năvălit înghețul. Corcodușii și-au scuturat florile în Capitală. La Sângeru, de care înfloririle sunt despărțite cu două săptămâni, încă nu s-au deschis mugurii. Ce lume armonios clădită, în care bat – când mai apucă să bată – clopotele a moarte! În mijlocul acestei frumuseţi divine, mor oameni, zic iar în cap și nu-mi aduc aminte dacă am scris vreodată un vers care să sune astfel. Am scris, în schimb, că omenii nu pot percepe măreţia legaţi. Toţi par, cu eşarfele astea care se petrec, nu sub ochi, ci peste ochi, orbi. Dar nu orbii reali, care-s fericiţi, ci orbii care au împrumutat de nevoie orbirea şi astuparea mirosului şi astuparea gustului, iar oamenii se petrec unii cu alții fără să se vadă, atenți la mâhnirea lor fără margini.

Vorbește un tânăr italian, primul bolnav de coronavirus, dintr-o zonă în care, june scriitor fiind, am descoperit fericirea, așa cum am descoperit-o mereu, în toată lumea, fiindcă percepția fericirii mi-era la îndemână și niciodată n-am ratat-o, fiindcă ea face parte din frumusețea lumii. Povestește, cu o voce din personajele lui Cesare Pavese, că nu știe cum s-a îmbolnăvit, așa cum nu știe cărui miracol datorează vindecarea. Italianul povestește că și-a îmbolnăvit toată familia, apoi știe că un timp, respirând prin aparate, nu a mai fost sigur că este, există, trăiește. A uitat, ceea ce repară reporterul, detaliul că și-a ucis tatăl, crăpându-i capul cu toporul bolii pe care i-a dat-o.

Vorbește jumătatea prietenului meu Adrian, care a murit înainte de carantină. Slavă Domnului că n-a mai apucat-o, spune Mariana, soția lui care trudește neobosită să țină în viață memoria celui pe care l-a iubit. Supraviețuind, cu o tenacitate cultivată – ea spune că asta i se trage de la străbunii ei armeni – , exersează zilnic bucuria de a respira și transmite celorlalți, și mie, știința de a nu renunța. Știe că într-o zi toți ne vom duce, dar întotdeauna e prea repede să te concentrezi pe asta. E prea devreme să murim. Are și ea o mască pe chipul sub care ghicesc uneori vechiul zâmbet. Îmi promite că la vară va veni la Sângeru o săptămână. Îi pun o condiție – două săptămini și batem, în aer, palmele înmănușate.

Câți au scris despre ciumă? Mari scriitori au scris despre ciumă. Îmi amintesc paginile unui rus-francez, la modă azi, despre cel care, într-o gubernie siberiană, intra în casele ciumaților și-i vindeca. Cu buruieni și rugăciuni. Era un fel de fiu al nimănui, nici călugăr, nici vraci, mulțumindu-se cu puțin spre a trăi. Ieșea înfrânt doar din casele în care moartea intrase înaintea lui și nu mai găsea pe nimeni de înviat. (Va urma)

Parteneri