Era 14 august,
Cu o zi înainte de Sfânta Maria Mare,
Nicio ușă nu dădea spre neliniști,
Păsările unui glas de copil zburau prin merii grădinii
Încercând ilegal silabe nedeclarate la primărie
Era un început de Rai,
Adam și Eva erau părinții mei
Urmând ca eu să-mi caut mai apoi Evele,
Ca după un naufragiu am găsit
Comorile piraților, bijuteriile cu nenumărate carate,
Pe care le-am purtat pe degetele cuvintelor
Încovoiate de dragoste
Toate degetele erau împrăștiate
Iar ele aveau grijă să le pună la loc
Pentru a-mi săruta inima,
Fiecare deget e conectat la inimă
Iar femeile știu asta mai bine decât oricine
Toate ușile lui august nu dădeau în neliniști
Ci cu clanța lor aurie deschideau soarelui bucuria
Nu se inventase arma de distrugere în masă a pizmei,
Ura ca un crocodil nărăvaș
Amiaza care poartă în burtă șobolani,
Iar cocorii nu zburau de-a-ndăratelea
Chiar dacă Jack London scrisese tragicul sfârșit pentru Martin Eden
Oamenii se priveau în ochi
Irișii lor nu deveniseră galaxii celulare
Odăile în care am locuit se chemau mereu acasă
Iar grădina mea se împrejmuia zilnic cu tot mai bogate cuvinte
Ce frumos era în epoca de piatră a melancoliei
Scot o brichetă arheologică din buzunar
De care râd copiii smartphone
Care nu au auzit de Homer,
Decebal și Traian au fost amândoi exmatriculați din școală
Ca și unul Eminescu,
Scrib al bătăliei de la Rovine
E primăvară-n februarie
Iar eu caut cu privirea ziua de ieri
În care de frig era mult mai cald
Și de rece te încălzeai la teracota țurțurilor
Ieri s-a pierdut în buzunarele prea adânci ale surtucului meu
Acolo unde am văzut lumina tiparului, ca o
Literă care azi nu mai încape în alfabet
Dar ce s-o mai lungesc
Toate gloanțele care pleacă dintr-o armă,
Mai devreme sau mai târziu,
Unele sfârtecând mai întâi țeste,
Altele traversând doar norii melancolici
Ai poeziei,
Tot în pământ cad, amestecându-se, ca ploaia, cu fluturii și cu iarba
5 februarie 2021, Sângeru
