„Fiecare întâmplare are un fir de sânge care o leagă de organismul dureros adesea al vieţii”- astfel spune despre primul său roman, proaspăt ieşit de sub tipar, scriitorul Lucian Avramescu. Iar cei care vor citi „Despre singurătate”- prietenii scrisului său, cum atât de frumos îi numeşte- vor fi răsplătiţi să redescopere poetul metaforelor iubirii în multe capitole ale cărţii la care a visat, obsesiv, din clasele primare , iar lângă povestea de dragoste vor afla, în frământata taină a cuvintelor, drame ale familiei sale, dar şi întâmplări al căror trăitor a fost însuşi Lucian Avramescu, vor înţelege că singurătatea e în multe feluri, chiar şi singurătate în mulţime…O carte care e şi despre iubire, şi despre război, şi despre temniţe, şi despre libertate, şi despre Sângeru, şi despre Vălenii de Munte, şi despre Ploieşti, şi despre România . Fiindcă este despre viaţă…Şi „pentru a nu complica lucrurile”, după cum veţi afla în rândurile care urmează, titlul romanului „s-a ales singur” şi se numeşte simplu: ”Despre singurătate”.
– Aţi visat din clasa a IV-a să scrieţi un roman şi, la acest început de iunie, răsfoiţi romanul proaspăt ieşit de sub tipar. Care este sentimentul cel mai puternic pe care îl încercaţi în faţa acestei dorinţe împlinite?
– Au trecut mulți ani de la momentul acelui vis de copil și mă întreb dacă trebuia să aștept sau să uit atâta amar de vreme, fiindcă am scris cartea în doar trei luni. Important e să te așezi la masa de scris și să dai, dacă poți, peste mână poetului care se bagă mereu în față.
– Sunteţi cunoscut şi iubit ca poet şi ca jurnalist- editorialist. Aţi scris recent şi prima piesă de teatru. Acum mergeţi către cititori cu un roman. Dacă ar fi să vă autodefiniţi ca poet, ca jurnalist şi ca romancier, cum aţi rezuma, în câte trei cuvinte, fiecare dintre aceste ipostaze scriitoriceşti ?
– Toate ipostazele astea, cum le ziceți, încap în meseria de scriitor. Carțile de poezie sau proză, gazetăria, toate frământă același aluat, lucrează cu cuvinte. Aici e taina. Important e să pui în ele har, dacă ai, emoție din belșug, dragoste de oameni și de adevăr.
– Aţi trimis către cititori, în avans, ca o frumoasă epistolă a legăturii vechi pe care o aveţi cu aceştia, câteva pagini ale romanului. Şi imediat a apărut întrebarea despre cât de autobiografic este. Aşa că vă întreb: cât este despre Lucian Avramescu romanul scris de Lucian Avramescu ?
– Tot romanul este Lucian Avramescu și despre Lucian Avramescu, chiar și acolo unde nu figurează ca personaj. El este și în ceea ce imaginează, nu doar în întâmplările trăite și care sunt destule în această carte și relatate ca atare, cum ar fi ieșirea de sub șinele unui tramvai când aveam doar câțiva ani. Fiecare întâmplare are un fir de sânge care o leagă de organismul dureros adesea al vieții.
– Cum aţi ales numele romanului „Despre singurătate „? Cum l-aţi scris- greu, uşor, aţi revenit asupra unor capitole, aţi rescrie acum ceva din ceea ce a luat deja chipul cernelii tipografice ?
– N-am scris nici greu și nici ușor. Cineva m-a întrebat cum și în cât timp am scris nu cartea ”Bună seara, iubito”, ci poezia care are patru strofe și dă titlul cărții. Am scris-o de parcă mi-a dictat-o cineva sau de parcă o știam. Nu revin asupra scrisului meu, ceea ce poate fi un defect. Dacă-mi iese, îmi iese! Nu umblu cu guma după mine și nici nu am metafore de shimb. Titlul s-a ales singur. Am vrut să scriu despre singurătate, cea mai sinistră fiind cea care găsește omul singur în mulțime. Și ”Despre singurătate” i-am zis, pentru a nu mai complica lucrurile.
– Lansarea celui mai recent volum de poezie, care include şi prima piesă de teatru care vă poartă semnătura, a fost primită cu bucurie, cu iubire, cu apreciere. Pe cine aşteptaţi la lansarea romanului ?
– Prietenii scrisului meu. Am văzut că am destui. Înainte de 89, o carte a mea de poezie a fost vândută în două ediții de câte 20 000 de exemplare. Acum cartea e într-un sinistru declin. Și totuși mă încăpățânez să scriu, fiindcă asta am făcut toată viața și din scris am trăit, mereu bogat în iluzii și mai puțin înstărit financiar.
– Se vorbeşte mult astăzi despre situaţia profesorilor, a medicilor, a bugetarilor, a căpşunarilor , a …a… a… Dar a scriitorilor cum vi se pare a fi ?
– Scriitorii culeg căpșuni doar în limba română. Starea de imigrant e rară. Chiar marii noștri scriitori care s-au afirmat în străinătate și au ajuns să scrie ca Emil Cioran sau Panait Istrati în franceză sau în alte limbi visau tot în limba română. O spune, într-un interviu, Mircea Eliade. În somn, visele lui erau doar în limba de acasă. Ca atare, noi suntem sortiți să iubim doar în limba română, căpșunari pe dealurile noastre, cam pustiite de la o vreme.
– Vorbind despre romanul dumneavoastră, Dumitru Velea-un scriitor pe care ştiu că îl apreciaţi- spunea că l-aţi scris cu propriul sânge. Îmi permit să preiau această apreciere pentru a spune că la fel scrieţi despre Sângeru şi oamenii lui. Şi nu am să vă întreb de ce sunteţi atât de legat de acest loc, ci despre ceea ce îi doriţi acestui loc ?
-Sângeru e un sat pe care-l știți. Altitudinea e cea a stațiunii Breaza, dar aerul e mai puțin vânturat de țevile civilizației. Pe deal e comuna Tătaru, unde ar fi fost o bătălie cu tătarii, iar sângele a umplut valea. Sângeru e în această vale unde m-am înființat și eu pe pământ, într-o odaie chiar de pământ, mama – care avea 18 ani și era învățătoare atunci – fiind păzită de o babă de pe uliță care mi-a legat buricul. Satul meu are aceleași șanse și neșanse pe care le are azi satul România. Eu îi doresc multe, dar dăruiesc doar ce pot eu. I-am dăruit unicul muzeu al pietrelor cioplite de țărani, printr-o caznă personală. Nu știu dacă darul meu a impresionat mulți consăteni. Bunicul, care a luptat la Mărășești, copil de văduvă săracă, a dăruit satului clădirea primăriei. Ca recompensă a fost dat afară nu din primărie, ci din propria casă și trimis la Canal, unde n-a mai ajuns fiindcă a făcut infarct. În cartea mea e câte ceva și despre aceste tragice recompense ale vieții.
– E ştiut că vă pasă de ţara asta de către oricine v-a văzut măcar o dată la televizor sau v-a citit un editorial. De aceea vă întreb direct: cum vedeţi „Anul Centenarului„ ? Vi se pare a fi ceea ce ar trebui să fie măcar pentru a alimenta un strop din patriotismul, din românismul despre care se vorbeşte mai degrabă cu vocea stinsă şi adesea cu ruşine ?! Despre denigratori să nu mai amintim…
– Pentru a sărbători cum se cuvine acest moment udat cu mult sânge – numai la Mărășești, fiindcă l-am pomenit, au murit 17 000 de tineri – e nevoie de patriotism, de fiorul dragostei de istoria națională. Istoria, cum spunea regretatul Dinu C. Giurescu, aproape că nu se mai predă la școală, iar patriotismul a devenit, cum ziceți, jenant. Ceea ce am văzut până acum e o mascaradă, cu acțiuni de doi lei plătite de guvern cu milioane de lei. E o formă de a lua și pentru sângele vărsat un peșcheș.
– Să ne întoarcem la roman: când şi unde va fi lansarea ?
– Încă nu știu. La Sângeru, la Muzeul Pietrei, voi organiza un concert în aer liber al nepotului meu, violonistul Alexandru Tomescu, pe 14 august. Am convenit amândoi asupra datei. Atunci va fi și lansarea romanului care a fost scris în această casă, dar nu exclud variante de lansare înainte la Vălenii de Munte, la Ploiești, dacă se vor găsi organizatori. Aceste orașe sunt și ele în povestea cărții mele.
– Ce îi place cel mai mult cititorului Lucian Avramescu la romancierul Lucian Avramescu?
– Nu sunt un narcisist și, mai nou, când mă văd dimineața în oglindă îmi devin antipatic. Nu pot dezlega scriitorul de figura cu care defilează prin lume.

Autor – Luiza Rădulescu Pintilie

Publicat de ziarulprahova.ro