Păşim, ca niște copii care nu și-au aflat încă echilibrul, pe patinoarul fără gheață al Noului An, după somn puțin și bucate abundente. Afară, cei care locuim în gradina desfrunzită a satelor, peisajul fără inflorescențe pare mort sau scufundat în hibernare. Și totuși, mirării mele vii se alătura mirarea mugurilor din cireși care par gestanți, gata să nască flori de atâta căldură. De ieri până azi s-au mai umflat nițel, ca burta unei mame care trece cu sarcina din luna a patra în luna a opta.

Primăvara asta din preajma Bobotezei strică rânduieli fiindcă cel mai mic îngheț nimicește gestul încrezător al pomilor de a se desface mai iute, ca niște adolescente care n-au întâlnit necazul. Și acum doi ani, un ger în martie, de o noapte doar, a asasinat o generație de mere și pere. Aș descânta livezii mele, melc, melc, codobelc, nu scoate coarne bourești că sigur te nimicești.

Meteorologii spun că fiecare an, de 60 încoace, dacă am priceput eu bine, e record mondial de încălzire. Prognoza îl așază și pe cel de acum în această rânduială care ne va scuti de a mai face focul în sobe iarna, trăind într-un soi de primăvară-vară fără contenire.

Ieri am primit, pe lângă mesaje de fericire și sănătate, și un telefon de la un amic de vârsta mea, originar din Podgoria, sat de pe deal. Ce faci, mă, crăcănatule, știu că ești mut, dar de ascultat poți să asculți? – mă întreabă el apăsat și zgândăritor. Îhî, am încercat eu să confirm cu un fel de mormăit. Nici eu nici el nu suntem crăcănați, dar așa ne gratulăm, consfințind o amiciție care durează din vremea în care alergam amândoi ca năucii după fete, având grijă să nu alergăm după aceeași pentru a nu ieși scandal.

Eliade Rădulescu, că așa i s-a nimerit numele, moștenind involuntar o onomastică deja celebră, a fost un timp șef al poliției sanitare Prahova. Acum e doctor veterinar pensionar, cel mai bun în medicina câinilor, din câți știu. De ce m-a sunat ieri? Din două pricini. Una să-mi spună că va avea curând un nepot. E deocamdată în burta maică-si dar va vedea lumina tiparului în martie, ceea ce Eliade nu mai visa, să ajungă bunic. Fiică-sa, unicul lor copil – nevastă-sa, care i-a răbdat multe, e profesoară de biologie de fel din Lipănești, zonă spre care s-au retras la pensie – nu avea de gând să lase urmași. Leită lui, urmașa și-a pierdut urmele prin lume, minionă și năstrușnică în fantezii profesionale. Irina a fost ziaristă, și pe la mine un pic, artist fotograf. Acum lucrează în Suedia și s-a măritat tot cu un român care i-a desenat rapid în pântec profilul unui urmaș. Ce mă fac, mă, zice Eliade, mai am eu timp să-l plimb pe deal, cu câinele alături, să-i povestesc? Ar trebui să mai trăiesc zece ani! De unde-i iau? Nici nu pot să sar vreo cinci carantine de țări să pot merge să-mi văd nepotul când va fi să-l nască fie-mea. Deocamdată l-am văzut într-o ecografie. Ce e? – o întreb. Uită-te și tu! Mi-am pus ochelarii și i-am văzut puța.

Și aici, bunul meu prieten de pe deal, care vine la Podgoria, satul în care s-a născut, primăvara să-și taie și cercuiască via, se plânge că e ca un animal în cușcă. Cum așa? – aș vrea să întreb, dar întrebările îmi rămân ca un dop în gât. Am, zice, de toate, am ce mânca, am căldură și acoperiș, dar tot cușcă se cheamă oricât de dichisită ar fi casa mea. Mă învârt ca un – urmează un cuvânt pe care nu l-am auzit bine, probabil vreo metaforă de pe ulițele noastre – într-o căldare. Nu ies din bătătură că mi-e frică. Mie care nu mi-a fost frică de boli niciodată, tremur la nenorocita asta de coronadrac care a stricat toată rânduiala lumii și ne pune pe butuci că până la vaccinare mai e. Măcar să-mi văd nepotul!

O să ți-l vezi, Eliade, și o să-l și plimbi pe deal cu bracul tău german pe care-l ai de la mine. Fii cum ești tu, năbădăios, că aia cu coasa nu se apropie de tine fiindcă e urâtă, iar de tine se apropiau doar femei frumoase.

Cam asta am de povestit azi, dragii mei prieteni de Buni zori! Să aveți o zi cum vă e placul!