Mă tot întrebați cum de n-am murit de disperare, amuțind
Brusc, catastrofal, ireversibil,
Iar eu mă dau încă în scrânciobul cuvintelor
Îmi permit să zâmbesc spre cățeii mei lătrători,
Și spre luna mea șoptitoare
Care nu e Luna Park, ci luna de pe cer, catifelată ca un înger
Cum de-mi permit obrăznicia să mă cred în rândul lumii,
Ca voi, adică, cei teferi și frumoși și vorbitori?
Mă mai întrebați cum de nu-mi urăsc semenii
Care nu-mi mai seamănă deloc,
Fiindcă tăcerea e fără asemănare,
Ca o piatră ce crapă în singurătatea liniștei ei?
Iar eu o să vă răspund că din inconștiență,
Iar în inconștiență
Mă ține priponit iubirea,
Cu zalele ei care nu ruginesc niciodată
Iar inima mea nici ea, culmea, nu a ruginit,
Fiind făcută dintr-un metal topit în
Îmbrățișarea părinților mei
Și a părinților părinților mei
Și s-au îmbrățișat tare
Fiindcă altfel nu mă lăsam născut
Despre ce iubire vorbești,
De iarbă, de stele?
De iarbă, firește, de furnici și bondarii agățători pe firul
Iederei fostelor taine, de stele,
De iubirea care m-a ținut toată viața prizonier în cazemata sărutului,
De indecisa culoare a anemonelor și a viorelelor ieșind de sub nămeți,
De leul care rage în jungla moartelor mele sunete,
Dar mai presus de toate și de toate,
Țineți minte asta,
Mă ține priponit în inconștiența de a nu muri, iubirea de oameni,
Adică de voi.
Buni zori seara și îngăduiți inimii mele vesel să sângereze!
4 februarie 2021, Sângeru
