Lucian Avramescu: Memoria, ca un castel cu numeroase uși

 

Memoria e un castel cu uși multe
Nu știi care se dă de perete deodat
Și din odaia aceea apare cineva
Pe care credeai că definitiv l-ai uitat

E secetă mare la Sângeru
Asemenea celei care-a precedat anul foametei de după război
Fântânile sunt niște tunele întunecate
Pe fund nu se mai vede apă de băut, ci noroi

Distribuie prietenilor

Așa mi-a apărut în minte Viorica țiganca
Eu stăteam cu fratele ei în banca întâi
Viorica era cea mai frumoasă fată din școală
Avea ochii albaștri, iar trupul unei antice și precoce statui

Niciun țigan nu îndrăznea s-o atingă
Era banul de aur de la gâtul țigăniei sărace
Țiganii nu se numeau romi și salutau respectuos
Nu te călcau cu limuzinele ca azi, iar în cartierul lor nu pătrunsese vântul rapace

Viorica aducea ploaie, o îmbrăca un țigan bătrân paparudă
Purta bozii pe șolduri și o rochie din răchită
Cânta la porți ”Cărămidă nouă/ Dă Doamne să plouă”
Iar ploaia venea, oamenii pe vremea aia credeau în vraci, paparude și în ursită

Viorica țiganca a fost ursită să moară
Un camion a lovit în plin căruța lor cu un cal
Au înmormântat-o mireasă
Și satul a a mers după ea cu o ploaie de lacrimi, val după val

E secetă în țară, demodat-inutilă-i umbrela
Țăranul din mine visează paparude
Care să aducă ploaia, iar el să le pună bani metalici în găleată
Și pe rochia din smicele de salcie să le ude

Vin peste mine amintirile, vreau să le scriu
Ca pe niște pagini târzii de jurnal, asta sper,
Dar din capul meu ies, involuntar, rime,
Iar eu le stric, scriind demodat, ca Homer
16 februarie 2020, Sângeru