Lucian Avramescu: Merele din Naos

Falsă ideea că poetul este un aborigen în lumea fragilă şi izolată a iluziilor. Desăvârșind neantul, el ar fi cel care se creează pe sine atent să nu deranjeze simetrii și concordanțe de sufix. Anemic, n-are decât consistența cuvintelor.

De această ciulama caricaturală se fac vinovați mulți, inclusiv Emil Cioran care are însă scuza de a-l contesta la fel de vehement și pe Dumnezeu, victimizând în egală măsură poetul, ceea ce, dacă nu îl transportă în divin, măcar îl duce în onorabil.

Eram tânăr scriitor când o revistă de cultură mi-a făcut onoarea de a-mi publica două pagini de poezie, față în față. Încăpeau acolo două pogoane de vers iar pe margini, ca un passe partout, se găseau cuvinte despre mine iscălite de confrați poeți și actori mai ales care-mi spuneau poeziile pe scene. Criticii, care nu au avut prilejul să mă măcelărească, fiindcă nu le-am trimis niciodată cărțile, absentau, ca mai mereu. Îmi amintesc de acolo doar portretul concis și expresiv pe care mi-l făcea poetul Dan Verona: ”Când trece poetul Lucian Avramescu, parcă ia în posesie strada!”

Azi, adică de un an și jumătate, bine cotonogit de o boală rară, m-a împins Sarsailă – eu zic că e vorba mai degrabă de nevoia mea de sinceritate – să spun tot, ceea ce a semănat cu un inventar de junghiuri. Suferința e acceptabilă, dar nu când e vorba de a ta.
Cartea, scrisă sub infirmitate, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, nu mi-a adus de la prieteni compătimiri, ci încurajări, ceea ce a făcut bine sufletului meu căzut pe o rână. Adaosul de muțenie, ca o viitură care nu se mulțumește cu acoperișul, luând casa cu totul, mi-a nemulțumit, prin spovedanie, o parte din amici. Lor vreau să le spun că, dispărându-mi parțial picioarele, nu mi-a dispărut strada.

Mâine reluăm lucrul la Biserica din Livadă închinată Maicii Domnului și preparativele pentru evenimentul din august când sonurile viorii nepotului meu Alexandru Tomescu, vor fi precedate de rugile rostite de un preot ortodox și altul catolic. Așez sus și o poză a merelor care cresc în biserică, împrejmuite deocamdată doar de ziduri.
P.S.
Mulțumesc prietenelor care mi-au pus tălpile pe un podmol de lut, ca într-un poem al lui Blaga, fiindcă oricât de tari ne-am da, un bandaj de vorbe e o mângâiere.