Azi n-am așternut gândurile mele matinale și vorbărețe din pricini gospodăreşti. Cineva a venit să-mi cosească iarba din curte şi s-a rupt ceva la cositoarea cu motor care nu se află în magazinele din Sângeru, profilate mai ales pe negoțul cu bere vara și țuică iarna. Apoi altcineva a venit, tocmit de mine cu mare caznă, să-mi taie cu drujba mea niște lemne. Drujba, nouă, s-a rupt înainte de a secționa primul gâtej gros cât un deget. Telefoane prin intermediari, încurcat comanda pentru mașina de tuns iarbă cu comanda pentru mașina de tăiat lemne, ratat tot, plătit tot fără fi executat nimic.

Între timp un soare pârjolitor s-a suit pe cer și a prăjit spinarea mea aplecată peste un furtun al hidroforului rupt de Peticica, poneița mea care calcă fix unde nu trebuie, cu o eleganță de balerină și o copită care taie ca un briceag. Soarele este atât de puternic că-ți usucă în burtă apa pe care abia ai băut-o. Lumina intră în ochi ca un sfredel, frunzele merilor sfârâie ca ouăle în tigaie, găinile se trag la umbră, cocoșilor li s-a pleoștit virilitatea trâmbițată în zori.

Intrat în lumea civilizată a laptopului aflu de la directorul femeie al unui domeniu meteorologic, că de când s-a înființat această știință a prognozelor ratate (asta cu ratatul am pus-o de la mine că prea n-a nins când anunțau nămeți și prea n-a plouat când era cod portocaliu de potop!), adică de câteva sute de ani, anul ăsta ar fi cel mai fierbinte. Încălzirea globală vine mai iute, ghețarii se topesc la poli, iar bucureștenii pe asfalt. Dacă aici între codrii deși se lipește cămașa de tine fără să faci ceva care să justifice nădușeala, apoi e jale. Nu dau drumul televizorului de frică să nu văd jalnica păruială a politicienilor care s-au încins și ei nu de la soare, ci de la mirosul de pomană al alegerilor care vin.

Eu am trăit o viață încrezător în semne și în meteorologul Noe. Biblicul se folosea, pentru a afla nivelul apelor, de un corb pe care l-a trimis în inspecție și nu s-a mai întors și de un porumbel care a revenit victorios cu o crenguță în cioc, când tocmai poposise pe muntele Ararat cu corabia lui plină ochi de vietăţi.
Străbunică-mea avea meteorologia în șale, iar unei vecine i se punea un cârcel dacă ploaia urma să vină cu piatră. Eu ştiu că dacă se înnorează spre Salcia, plouă, dacă fulgeră și tună pe Ciortea nu plouă niciodată la Sângeru.

Călduri, cu un soare lichid, în care fierb plante și vietăți am mai găsit în viața mea cândva, aflându-mă, tânăr scriitor, în Sparta, în partea peninsulară a Greciei. Eram un grup de promisiuni în ale scrisului pe care Uniunea Scriitorilor și UTC-ul l-a trimis să vadă de aproape coloanele de pe Acropole, Cariatidele, teatrul Erehteion din Pelopones. A fost prima și cea mai de neuitat călătorie a mea în lume. În Olimpia, dar mai ales în Sparta, căldurile la prânz erau nimicitoare. Cele 40 de grade la umbră băgau grecii în case, iar turistii dispăreau de pe străzi pentru a reveni noaptea cu zarva lor neîntrecută.

Era pe la orele 14,00 și noi tot umblam să nu pierdem șansa de a respira vechea Eladă de care mintea ne era plină. Mergeam pe o stradă în pantă cu prozatorul clujean Marcel Runcanu – a murit tânăr, Dumnezeu să-l odihnească -, soarele înțepenise pe cer, iar căldarea lui turna jar peste bietele noastre capete. Pe marginea trotuarelor, aliniați, se înșirau portocali plini cu fructe aurii iar noi, văzându-ne singuri, am băgat câte două în buzunar să le mâncăm la hotel. Îmi amintesc dezamăgirea amară de a găsi în miezul pe care-l bănuiam dulce aromat, otrava unui fruct sălbatic. Ziua aceea mi-a rămas astfel în minte, cu un soare năucitor și fructele amare ale străzii din Sparta.

Soarele acela a venit azi la Sângeru. Răcoarea pădurii nu-l mai biruie și mă întreb cum o fi la București unde trăiesc copiii mei cei mari, gonind după treburi. Între zidurile casei mele de piatră, groase de 80 cm, uleiul încins de afară n-a găsit fisuri în Troia, iar eu birui caii de lemn ai închipuirii. Să aveți o zi răcoroasă, pe care să calce zeii blajini ai umbrei!

1 septembrie 2020