A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Mi-e teamă să nu uit

1 767

 

A venit primăvara și Luciana s-a mutat în camera ei. Giorgiana a muls capra și acum citește. Mie îmi place laptele de capră și pe lângă caprele pitice, cameruneze, pe care le arăt copiilor care vizitează Muzeul Pietrei și sunt doar de decor, am primit de la un prieten care are stână, o capră românescă, roșie, blândă, fără coarne. Eu o mângâi pe cap și soția o mulge. În altă zi facem cu schimbul. Dă cam trei sferturi de litru de lapte pe zi. Bunica punea laptele de capră în trei borcane care-s puțin mai mici de un litru. Le știam ordinea. Cel de trei zile era prins, cu un gust acrișor. Cel de două zile – un strat de smântână subțire deasupra. Ultimul era dulce. Când veneam de la facultate întrebam unde sunt borcanele cu lapte. Acolo unde le știi, răspundea zâmbitoare bunica. Am citit că laptele de capră e sănătos. Atunci știam doar că e bun.

Scriu pentru a nu uita. Amuțirea mea a început în mai, anul trecut. Vorbeam cu pauze între cuvinte, iar consoanele m-au trădat primele. Acum, la aproape un an de cădere progresivă în tăcere nu mai vorbesc deloc. Vorbesc doar în cap. Prietenilor nu le pot răspunde la telefon, celor, puțini, care-și mai amintesc de mine. Vorbim prin membrii familiei care îmi înțeleg semnele. Uneori răspund mesajelor. În general scriu cu teama că poate, într-o zi, n-o să mai pot vorbi nici în cap, iar scrisul vine de acolo, comandând degetelor care se mișcă iute. În toată viața mea de ziarist m-am descurcat  la mașina de scris, apoi cu laptopul. Chiar și poeziile le scriu, de ani și ani, direct în calculator. Scrisul meu de mână e catastrofal. Spunând doar ilizibil nu-i destul.

Scriu cu teama că într-o zi nu voi mai ști nimic. Pe cine am iubit, ceea ce ar mutila o bună parte din viața mea, pe unde am umblat și, la urmă de tot, cum mă cheamă. Un prieten din străinătate mi-a întrebat soția cine conduce mașina când mergem la București? Cum cine? Lucian! Eu mă pot descurca doar în afara metropolei. Acolo el e as. Știe orașul ca-n palmă. Conduce ca un taximetrist, spun cei care au mers cu el. Nimic din ceea ce a fost nu s-a schimbat, cu excepția vorbirii. Gândește rapid, are mereu soluții. În primăvara asta a fasonat coroanele pomilor, cam o sută și cincizeci, din grădina de acasă, fără ajutorul cuiva. Dacă obosește vine și scrie.

Îmi aud soția care încearcă să-i lămurească pe cei care mă cred dus – un mut e un tip care nu mai face doi bani! – și a comunicat unui politician cu care am vechi dușmănii, fiindcă eu îl cred un nemernic, că se bucură degeaba (ăla mi-a transmis că așa-mi trebuie și să nu-mi mai moară nimeni înainte!) fiindcă scrisul meu e la fel de tăios. Mă rog! Încerc să nu mă mai ocup de hahalerele politice și de bandiții care au jefuit  biata mea țară, iar acum sunt liberi, putred de bogați, disprețuitori cu omul de rând, analfabeți ca mereu și jeguri pe afară și-n suflet.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Scriu despre mine. Am ocolit mereu subiectul. Un prieten scriitor și-a luat misiunea de a mă zgândări atunci când încerc să dau înapoi. Scrie, mă biciuiește el. Despre orice ai trăit, nimic nu e un fleac, nici moartea nu e un fleac, iar viața, cu toate ale ei, merită istorisită.

Deci și ție ți-e teamă că muțenia mea nu se va opri aici?

Nu mă tem decât de ce ne temem toți!

E a doua zi de Paști. Aud slujba de la Biserica de Sus. Stau un timp în grădină. Cucul îngână vocile care laudă Învierea. Cucul e o pasăre cafenie, cu coada mai lungă decât a unui porumbel, dar mai scurtă decât a coțofenei. Vine mereu în același loc. În holul magaziei, unde își fac anual cuiburi din pământ frământat în cioc, au apărut, în zbor săgetat, rândunelele. Apar ca niște năluci și te temi că, ajunse în viteză în acel gang din piatră, cu tavan din grinzi, unde ele își agață cuiburile, nu vor mai avea timp să frâneze și se vor izbi de peretele din spate. Ies rapid, gureșe, cu țignalele lor subțiri care cântă în zbor. Doar privighetoarea mai cântă uneori în zbor sau, deasupra lanului de secară, ciocârlia. În rest, păsăretul cântă așezat. Ca o orchestră în scaune. Pe o cracă de molid cântă cocoșul de munte, surd și orb în secundele puține ale tocilatului (cântecul lui de dragoste!), timp în care vânătorul se mai apropie de el cu câțiva pași, apoi rămâne înțepenit. Cocoșul de munte e vulnerabil doar când e îndrăgostit. Și despre om se spune că dragostea îl face orb. Cucul, pupăza, mierla sunt și ele în marea simfonie a primăverii. Toate cântă stând sau rotindu-se pe picioare în loc, de parcă ar avea nevoie de un suport stabil spre a-și acorda instrumentele.

Despre ce să scriu prietene, fiindcă doar spitalele îmi stau în cap iar boala care mă ucide nu are încă un nume? Dă-mi o clipă de răgaz și mă apuc!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

loading...
1 Comentariu
  1. Petru spune

    Sănătate!
    Poetul mereu a fost tăcut, nu mut
    El are gândul în avânt și inima de smoală,
    Rumegă în mintea lui tăcerile de ceară
    Și nu uită cum hai-hui iubirea (doar ea) îl doboară.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult