Lucian Avramescu: Mutul din Cracovia

Mi se întâmplă tot mai des să trăiesc amintiri pe care le credeam cu desăvârșire uitate. Ele vin fără derogări de imagine sau intensitate de parcă se petrec acum, iar ochii mei le privesc de aproape ca pe mobila din dormitor care primește  claritățile zilei. Si pentru că în viața unui scriitor, totul trebuie să poarte un titlu, i-aș zice acestei amintiri care s-a așezat cu mine, în zori, la masa de scris, Mutul din Cracovia.

Tinerețea a făcut să mă aflu în mai multe împrejurări în orașul medieval, cu singurele străduțe fără copaci și iarbă din lume, dar mângâiate din apropiere de parcurile vegetale ale Vistulei. Barul în care gazdele mele mă invitaseră, găsit undeva în centrul lor vechi, cu toate că veche era întreaga Cracovie, duduia de o viață clocotititoare. Nu era greu să constați că beți se găseau trei sferturi din clienții înghesuiți la mese, iar femeile, abunent alcoolizate, își păstrau frumusețea care li se așeza pe chip fără sforțare de sulemeneli. O singură masă contrasta cu toată zminteala de acolo. La ea ședea nemișcat, cu o halbă de bere în față, un bărbat, iar scaunele de lângă el nu mai existau, așa cum nu mai existase vreodată un conviv.

Am aflat repede de la sora Marthei, poloneza cu care realizam un schimb de redactori (se purta pe vremea aceea în lagărul socialist), între ziarul meu din Vâlcea și revista ei de cultură din Varșovia .

E mut, mi-a spus, observându-mi nedumerirea, singura brunetă poloneză pe care am văzut-o în viața mea. Era studentă la Litere și mi-a spus asta repede înainte de a-mi apuca genunchii, pe sub masă, cu genunchii ei subțiri și energici.

Ce să te plictisești lângă un mut? Muții cu muții, viii cu viii!

Mutul era deci un mort îngăduit.

Orchestra bubuia din toate alămurile, soseau platouri cu biftec tartar, iar eu am mâncat, intrigând gazdele, fiindcă nu înghițisem nimic toată ziua, în timp ce două stripteoze urcau și coborau niște scări, cu o lentoare exersată. Doar spre mutul așezat oblic, sub un candelabru, la masa lui cu un singur consumator, înțepenit, priveau ochii mei fugitiv, chemați de o curiozitate care încerca lămuriri de ce lumea e de două feluri.

Toți mimau ritmul muzicii, nu doar cei ce se zbânțuiau în ring cu o veselie nădușită. El de ce nu simte muzica? – am mai întrebat prostește, fiindcă ar fi trebuit că știu că muții nu aud. Studenta a râs și m-a mai scos la o tură de dans, timp în care, incins, trupul ei îmi inventaria toate detaliile, neglijând detaliul că Martha, sora ei,  începuse să se încrunte și mă mutase de la hotel în garsoniera ei din care țin minte doar cada.

Mutul este amintirea pregnantă care a ieșit din subteranele memoriei mele peste atâtea care puteau fi ținute minte. Poate pentru că de un an și jumătate trăiesc la rându-mi mut și simt adesea cum lumea se ține la distanță. Eu încă vorbesc în cap, iar până când degetele vor amuți și ele, fiindcă sunt semne, pot ”vorbi” cu voi. Ce căuta mutul, un bărbat care semăna cu Hemingway, în barul acela dement, păzind o halbă din care n-a băut niciodată? Ce gândea el și cu ce articulații de silabe despre moarte și dragoste, despre singurătatea de a nu putea fi înțeles și despre blestem? Era forma lui de fericire, socializarea, un cuvânt atât de uzat că l-aș arunca la coș?

Da, dar el tot ca într-o grotă trăia, chiar dacă pereții erau compuși din forfotă! Ce căuta acolo mutul cracovian? Destinul lui, devenit paralel, decupa viața în moarte sau tolstoiana gară a ultimului refugiu?

M-am sculat să vă spun cu drag buni zori, ca mai mereu și iată-mă plictisindu-vă cu amintiri care vin în noi, când te aștepți mai puțin, din zona subteranelor părăsite.

Să aveți o zi bună, cu toate că norii, la Sângeru, mențin cerul cenușiu, fond de tablou pe care îngerii încă n-au desenat nimic.