Lucian Avramescu: Nepoata mea Martha şi ”anii trec, anii trec, păsări argintii”
Buni zori, prieteni! După Sfântă Măria, când nu știu ce faci cu pălăria, fiindcă a devenit inutilă, iar diminețile îți plimbă pe șira spinării o bucată avertisment de gheață, totul începe să se schimbe. Vin anotimpuri întunecate, ziua se scurtează, doar la prânz vara rămâne ce-a fost, adică vară cu arșiță sub care merele prind culoare în obraji.
Ieri, după cincisprezece ani, a venit la Sângeru prima mea nepoată născută de prima mea fiică. Eram ziarist la Vâlcea când s-a născut mama ei, Alis-Arminda, un copil care mi-a adus duium de bucurii, Premiantă prin școli, două licențe, drept și psihologie luate la stat și urmate concomitant, bursă de merit și doctorat la Sorbona. Uluia prin inteligență și cultură, iar lectura cărților de toate felurile a fost marea ei pasiune. Acum aflu că a luat la rând biblioteci pe care le-a mai parcurs o dată, refugiată într-o singurătate depresivă. Ajunsese cel mai tânăr director în BNR, la departamentul Justiție, iar Isărescu îi spunea că ea va fi următorul guvernator. Numai că o dragoste blestemată pentru ultima drojdie umană a pus punct la tot. Așa m-am refugiat în insula nașterii mele să nu mai văd și să uit.
Martha a fost crescută de mine până când era măricică. Acum e studentă în anul trei la Arhitectură, în București, având rezultate strălucite. E o facultate grea. Mai are trei ani de studii. A mers, de mână cu prietenul ei cu care a venit, să-i arate singură, fără ghid, locurile copilăriei la Sângeru, uluită de câte am putut realiza. Biserica de Piatră e o capodoperă. Am realizat și eu, îmi povestește Martha, două proiecte de case din piatră. Chiar dacă am luat cu ele cele mai mari note dintre colegii de facultate, ceea ce ai realizat tu e colosal.
Iată-mă-s mângâiat pe creștet de un specialist, căruia îi cântăresc totuși circumspect obiectivitatea, din motive lesne de priceput. Îi privesc prietenul, fost coleg de școală, proaspăt absolvent de ceva în Anglia, și mi-e greu să-l citesc pe dinlăuntru. Poate că va fi bine.
Soarele acum luminează turla din grădină și, prin vizorul camerei antihoți, văd meșterii trebăluind la șorțul de șindrilă pus pe șoldul de piatră. Nu mai pot ajunge acolo și îmi dirijez șantierul prin mesaje. De altfel, și dacă m-aș afla lângă ei , tot prin mesaje am ”vorbi”, mețenia mea obligându-mă la altă comunicare. Gușterii, citesc undeva, dialoghează prin schimbarea nuanței de culoare a gâtului, polenul cheamă albinele prin miros, o vibrație imperceptibilă transmite stolului de gâște să se suie în aer. Îndes vibrațiile mele în mesaje scurte.
Ieri a fost o zi care s-a numit Martha. Ne-am despărțit nedefinit. Cei doi pleacă în Grecia, în vacanță. Ea speră o bursă de un an la arhitectură în Italia, reîntorcându-se, pe un sistem ministerial de echivalare, să-și încheie studiile de arhitectură la București. Cine știe cum va fi?!
Toamna vine spre noi, îndesându-ne prunele în budane. Sunt fructe multe și culegători puțini. Eu abia mă aplec să-mi leg șireturile. Fetele mele dorm iar condeierul din mine ține aprinsă o lumină care refuză să se stingă.
Să aveți ziua pe care v-ați desenat-o în cap s-o aveți!