Lucian Avramescu: Nichita mânca libelule, iar libelulele erau acre

Soarele confiscă bucuria ploii, în timp ce tornadele sunt subiect de dezbatere în televizor. Un academician, specialist  în tornade, explică pe îndelete condițiile în care ele se produc, primul indiciu fiind că eu voi fi luat pe sus, cu bordeiul meu de piatră cu tot și mutat, ca într-o poezie a mea, pe alt continent,  ”un continent de palid mister”. Tot ce se petrece afară nu indică iminența tornadei, iar soarele strică demonstrația meteorologului savant.

Umblu printre merii plantaţi de mine acum şase ani. Printre meri umblă şi o libelulă. Deosebirea e că ea pășește cu aripile ei transparente prin aer. În acea clipă mi-am amintit că Nichita, născut în regiunea Caragiale, în care ceva mai târziu am văzut și eu lumina tiparului, numai că regiunea Caragiale devenise între timp județul Caragiale, Nichita scria într-un poem că mănâncă libelule. Le mănânc, zicea Blondul din Ploiești, fiindcă sunt acre, rele la gust și nu-mi plac. Nu-mi mai aduc aminte exact, dar cam așa se înghesuiau versurile acelui poem, dând din aripi și dând din norii buni de tencuit cu ei felia de pâine a poeziei.

De ce mânca Nichita Stănescu în poeziile lui libelule, fiindcă altcum, așa cum l-am cunoscut, nu mânca nimic, dacă nu cumva vodca era un fel de mâncare? Îl mâncam și eu uneori-adeseori, acest fel de mâncare numit vodcă, însoțit de o gălăgie poloneză de prieteni care erau români cu deprinderi scriitoricești, fiindcă noi beam vodcă provenită doar din patria surâsului Contesei Walewska. Cea care era cât pe ce să-l facă pe Napoleon Banaparte, singurul Napoleon autentic, să retrocedeze Europei harta ei cea adevărată, din care ciclic Polonia dispărea.

Distribuie prietenilor

Aia rusească nu ne plăcea fiindcă era făcută în Uniunea Sovietică.

De ce-i plăceau lui Nichita libelulele, pe care le ronțăia întregi, negătite, dacă erau acre?
Umblu mut prin livada mea cu meri care anul ăsta n-au făcut nici mere, nici prune, nici măcar  iluzia rodului. Au făcut o libelulă și mă gândesc dacă nu mi-a trimis-o Nichita, cel care stâlcea cuvintele înaintea senectuții lui sfârșite la 50 de ani, făcându-le necuvinte, iar vocala A înlocuia lung alte șapte vocale și consoane care nu se mai articulau, ci zumzăiau a cantilenă, iar eu îmi ziceam, tânăr și vorbăreț fiind, că l-a ajuns blestemul frumos al necuvintelor fiindcă poetul vorbea acătării cu nevorbirea.

Eu, ajuns mut, nu mai vorbesc pe înțeles nici pentru ai mei. Nichita mi-a trimis pe post de tornadă o libelulă s-o mănânc, dar eu nu mânânc libelule. Nu le mânânc pentru că ar fi acre (dar eu aici nu-l cred, fiindcă poeții mai și inventează, făcând din dulce amar!), ci pentru că zboară. Zborul nu e de mâncare și nu stă viu în farfurie, iar lui Nichita sigur nu-i plăcea zborul prăjit sau rumenit sau fiert ciorbă. Și atunci de ce le mânca și mi-a venit în cap dezlegarea…

Pășesc, întrebându-mă, în timp ce libelula îmi dă ocol ca un înger transparent, de ce poftise la ea poetul semimut înainte de a muri ficatul din el, fiindcă altfel el era mai viu ca niciodată și e viu, umblă încă prin regiunea Ploiești? Și atunci mi-am dat seama că el nu le mânca, ci le zbura. El mânca libelule, așa cum înghițea silabe, așa cum rodea cu dinții lui de metafore, aer. Așa cum înlocuia cuvintele cu necuvinte, a înlocuit verbul a mânca, banal și la îndemâna tututor flămânzilor care dau de ceva de băgat în burtă, cu verbul a zbura care e de băgat aer cu aripi în cer. Iar burta cerului lui Nichita era mare, de aceea mânca pe săturate libelule care își continuau nestingherite zborul în aerul lui Dumnezeu.

Dar ar trebui să vorbim despre Eminescu, cel care la noapte va muri pe un pat de spital în București, nu înainte de a caligrafia, pe o hârtie care i-a rămas în buzunarul halatului,  „Nu e păcat/ Ca  se lepedeClipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”