Buni zori, prieteni. Zilele, până la solstițiul de ieri, s-au făcut tot mai mici, au tot intrat la apă, ajungând ca niște batiste pe care le poartă decorativ în buzunarul de la piept al costumului închis la culoare, ginericii, în ziua când iau ce le este sortit să ia. Și oamenii parcă s-au redus ca înălțime. Ori numai Omenia?
De azi, zilele, după al iernii cuvenit solstițiu, pun pe țesătura lor alb cenușie, un pic de țesătură. Se măresc imperceptibil. Batista lor e dată la călcat și apretat. Minunea ține de aștri, de alinierea planetelor în cer și de misterul pe care omul l-a dezlegat încet, în mii de ani, și tot umblă să-l descoasă și descifreze.
Dincolo de alinierea bolovanilor rotunzi care umblă prin cer sub numele de planete, pe poteci bine desenate, omul a căutat să se priceapă și pe sine, cu un cosmos interior încâlcit și, adesea, indescifrabil. Anticul grec Diogene, care a trăit cu trei, patru sute de ani înainte de Hristos, pe vremea când Atena era cât Mizilul de azi, dar fabrica, în secolul de aur al lui Pericles mai ales, Platoni ai filosofiei, arhitecți și sculptori geniali ca Fidias, și câte și mai câte minți sclipitoare pe metru pătrat, acest grec aparent țăcănit umbla ziua în amiaza mare cu o lampă aprinsă în mână pe îngustele străzi ale cetății. Interogat de mirarea concetățenilor ce face cu lampa aia, el le răspundea – Caut un OM! Majusculele nu-s puse de mine, fiindcă un om adevărat, cu O mare, căuta Diogene, nemulțumit de decadența bunului simț, de huzurul fără limite, de egoism și prostie.
Ieri am văzut câteva imagini cu luminosul nostru nou Parlament și am îndrăznit mirări care m-au dus de mână până la prăpastia stupefacției. Dincolo de niște chipuri de părelnic bun simț – sper să nu mă păcălesc – am văzut și curul lat al parvenitismului politic, îngâmfarea fără limite a unor aleși (alese), mâncatul de semințe și scărpinatul în zone învelite, slavă Domnului, cu textile. Am văzut, la legiuitori, primele încălcări de lege, și m-am întrebat unde aș găsi în acel freamăt care n-a apucat, dintr-o curiozitate timidă, mulți găsindu-se la început între pereții impresionanți zidiți de români la ordinul Împușcatului, Alesul? Dacă un Diogene dâmbovițean, nu de sub Acropole, ar umbla cu lampa în mână, ar găsi lesne ce caută?
Alaltăieri a sunat cineva la poarta Muzeului Pietrei. Era un bărbat de vârstă mijlocie, urmat de un tânăr, adolescent mai degrabă, cu un chip luminos. Le-am făcut semne spre gâtul meu că nu pot vorbi, dar va veni cineva să-i îndrume prin curțile și sălile Muzeului Pietrei. Știm, domnule Avramescu, necazul dumneavoastră, a zis oftând acel sângerean. Vă citim zilnic. Tocmai plecăm în mare grabă așa că ne rezervăm plăcerea de a vizita Muzeul când revenim, la primăvară. Și mi-a explicat motivul pentru care a făcut popas la mine. Îl cheamă Mirea. Eu, la bunicii de mamă, unde am copilărit, în Pălășești, aveam ca vecin pe nea Gheorghe Mirea, mai jos stătea Nicu Mirea și apoi încă un Mirea. Nea Gheorghe era cizmar, supraviețuise frontului de unde s-a întors întreg și a făcut repede trei băieți, frumoși și zdraveni toți, Titi, Mitică și Ion. El a rămas un personaj hâtru din romanul meu ”Despre singurătate”. Acest sângerean Mirea, poposit la poarta mea, nu știu din care spiță se trage, iar neputința mea de a vorbi a asasinat cu totul ziaristul curios care pune întrebări și cere lămuriri. Mi-a povestit ceva, dar nepricepând bine, n-am putut cere supliment de informații. Citise despre intenția mea de a dezvolta Muzeul cu o secțiune care nu înseamnă doar piatră. Știa că o mătușă a lui, care stă – mi-a arătat și cu mâna undeva spre Valea Mare – are un război de țesut în pod, abandonat dar integru. A convins-o să mi-l dăruiască. Frumos și rar cuvânt într-o lume în care unii mi-au vândut un colac de fântână furat dintr-o fostă vie a mea. Și mi-a mai spus cu exactitate cine e mătușa și să merg să iau această piesă care ar putea îmbogăți noua secțiune a vieții și culturii și obiceiurilor vechi ale trăitorilor pe aceste bogate în istorie și frumusețe meleaguri. (Dacă citește aceste rânduri îl rog să-mi mai spună o dată numele mătușii, scriindu-mi aici sau pe adresa de mail!)
Au plecat suindu-se într-o mașină cu număr, mi s-a părut, de Cluj, eu arătându-le, prin gesturi, că nu am acum cu ce și cu cine aduce acel război de țesut, dar le mulțumesc. Am făcut ca japonezii, un gest cu palmele lipite la piept. Dacă nu reușiți, mi-a mai spus consăteanul meu Mirea, arătând spre fiul său, ”vi-l aducem noi când venim la primăvară”.
Am rămas cu sufletul îmbogățit. După anunțul meu că pot cumpăra, pentru acest reper cultural, orice obiect vechi care nu mai face trebuință – și atâtea-s uitate prin poduri și magazii – iată un singular și minunat ecou târziu venit de la un sângerean care trăiește departe, dar și-a lăsat la Sângeru nu doar mătuși și veri, ci și o parte din suflet.
Să aveți, dragi prieteni, o zi cum v-o doriți, chiar dacă lumina ei e încă puțină.
