Lucian Avramescu: Nu cumva e javră şi Acarul Păun?

Buni zori, prieteni! Mâzgăleam, acum câteva zile, evadând ca Pygmalion din închisorile muțeniei mele, un fel de analiză a dezastrului din spitale. Unii strigau jos ministrul instalat ieri, alții jos schiorul de la Cotroceni. Eu strigam jos toți, inclusiv cei care vor veni și cei care au fost în funcții cu șofer și secretare. Azi nu mai sunt, dar au pângărit și sărăcit toate locurile atinse.

Sugeram ca împreună cu ei să fie demis și Păun, de meserie acar ”nevinovat”. Nu cumva abuzează de statutul de victimă, iar în spitale până să te mănânce managerul și chirurgul, te mănâncă de viu șarlatanul mărunt? El e infiermieră, brancardier, măturăreasă, asistentă, băgător de seamă la ușă. Să demisioneze toți, inclusiv Acarul Păun! – scriam eu, iar puțini au înțeles ce-am vrut să zic, adică peștele se împute concomitent de la cap și de la COADĂ.

Îmi îngădui să vă istorisesc ceva din cele trăite. Era în anul 80. Bunicul meu de mamă, la care am crescut, tata Mihai, născut în 1900, împlinise 8o de ani. Era un bărbat încă frumos, cu ochii lui albaștri și părul alb din vremea anilor de front. Un deranjament la stomac părea să-l isprăvească, așa că mama, fiica lui, cadru didactic, l-a internat de urgență la cel mai apropiat spital, cel din Urlați. Eu eram ziarist la București și nu aflasem nimic. Când am venit să-l văd era străveziu, adus acasă, fiindcă ”ăștia mă omorau în spital, Lucică”.

Distribuie prietenilor

Ce se petrecuse? Mi-a istorisit bunicul, care avea un rar dar al povestirii, o întâmplare care m-a cutremurat, dar el nu pierduse harul umorului așa că o spunea ca pe ceva ce se întâmplă cu oamenii, în război sau pace, totuna-i. Lăsat pe mâna unor infirmiere care l-au introdus în papucii spitalului, bătrânul a anunțat că nu mai poate ține. ”Ține moșule, să nu te caci pe tine aici, că ai încurcat-o!” Și n-a ținut.

Furioase, cele două jandarmerițe ale spitalului– era un ianuarie cu zăpadă și ger – l-au luat de câte o aripă și l-au cărat într-o hală cu ciment pe jos, neîncălzită și i-au ordonat să se dezbrace. Așa gol, una a pus un furtun cu apă rece pe el, furtunul cu care spălau ambulanța spitalului, iar cealaltă l-a frecat cu o mătură, ținând distanța igienică față de victimă.

Eram ca o vânătă la culoare, Lucică, și-mi dârdâiau toate încheieturile nu doar dinții, povestea bunicul, luminos la chip fiindcă mă arătasem lângă el. A mai trăit acasă doi ani. Cum le chema, cum arătau nenorocitele alea? – am întrebat eu furios. Nu-ți spun, fiindcă tu scrii la ziar și le dau ăștia afară. Au și ele amărâtele, familii.

Așa gândea țăranul din el. Orfan de la 16 ani de ambii părinți, nevoit să-și crească șapte frați mai mici care nu i-au fost niciodată recunoscători, creștinul întorcea și celălalt obraz și purta mila în el, așa cum își purta inima.

În articolul meu de acum câteva zile, încercam să spun că lumea spitalelor, și nu doar ea, nu e grav bolnavă de șperț și neglijență doar la nivel de manager și ministru, oricare ar fi el. Sunt bolnavi de sila de a munci conștiincios și cei de la bază, care forfotesc pe coridoare cu buzunarele mereu căscate, bolnavi de nemilă și dezumanizați.

De ce în vremea stalinistă îl bătea cu bocancul în burtă pe Maniu cel mai neisprăvit puturos dintr-un cătun făcut colonel de Securitate cu patru clase? De ce calicia e mare și-n măturăreasa din spital, care nu dă bine cu mopul decât dacă îi vâri ceva în buzunar? De ce omenia e pe bani? De ce a sucombat mila? De ce bolnavul și rudele lui, indiferent de salariile mari din spitale, trebuie storși ca niște rufe înlăcrimate?

Doctorul îți poate vorbi și frumos, dar să te ferească sfântul de nervii infirmierei care nu-ți schimbă cearșaful decât contracost?

Încheiam articolul meu spunând că doar poporul nu poate fi demis, cu toate că și el se face vinovat de multe.

Sigur că peștele de la cap se-mpute, dar nici coada nu-i ferită de putregai. Sigur că nu măturăreasa a vândut flota și fabricile, iar din banii de spitale au făcut vile și vacanțe în Miami Beachi cei cu ștampilă și peniță de iscălit scoaterea pe tarabă a României. Mă îngrozește însă neglijența criminală a electricianului care plimbă o șurubelniță, trecând indiferent peste șapte cabluri care se întretaie înfipte în aceeași priză. Acolo el a fost ministrul piroman. Acolo, la cinci dimineața, dormea dus cam tot personalul spitalicesc.

Nu vreau să vă stric ziua. Firește că mulți mă veți contrazice pe bună dreptate. Am și eu câte o opinie cu care, firește, nu sunt de acord. Să aveți o zi bună!

P.S.

Răspund unei întrebări: nu, nu am dat niciodată şpagă în spital şi nici altundeva. Uneori am lăsat o carte cu autograf cuiva care m-a impresionat prin comportamentul uman, nu neapărat față de mine. Am doctori prieteni pe care i-am rugat să se ocupe de cineva în suferință. Au făcut-o. O doctoriță mi-a ținut internată în spital o mamă a cinci minori și la externare i-a dat bani de drum să vină la Sângeru, fiindcă nu avea. Nici infirmierele nu-s toate din zona drojdiei umane. Nu generalizez, dar situația în ansamblu așa e. Răul a biruit binele și-n cancelarii și la colțul străzii.