A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Lucian Avramescu: Nu mă tem nici măcar de veșnicia morții

1 1.003

Scriu în zori, cum scriu mai mereu. Unii spun că numărăm anii de la Hristos, iar acum începem să-i numărăm de la pandemie.

Muțenia mă ia în stăpânire cu totul, fără alte semne de avertizare încât uit că nu mai pot vorbi și opintirea mea se oprește în gât, ca un muget. Noaptea am visat întâmplări complicate, personaje pe care le-am văzut o singură dată în viață, dar în vis le știu foarte bine, apar ca și când am trăit împreună mereu, avem câte ceva complicat de făcut, de descâlcit, iubirea vine sub chipul unor femei frumoase pe care n-am apucat să le iubesc, dar în zori mă trezesc cu mirosul de liliac înflorit al trupului lor de parcă au dormit alături, lipite de mine și doar ce ne-am despărțit. Cărțile pe care le scriu în vis sunt mult mai complicate și mă întreb dacă nu acela, din noapte, e creierul meu cel puternic în fantezie și creator, întrecând puterea lui de peste zi.

M-a căutat prin mesaje telefonice Adelin, fost fin de la Rudari. I-am răspuns tot prin mesaje. Îmi cară piatră cu mașina lui luată la mâna a doua din Germania, pentru a prelungi în a treia curte Muzeul Pietrei cu niște alei. Acolo vreau să-mi așez și eu sufletul sub o piatră mare de pe gârlă, între merii pe care i-am sădit cu mâna mea. Mă feresc să afle asta Luciana care nu concepe că eu aș putea muri, așa cum nu acceptă gândul că vocea n-ar putea să-mi revină. Nu vrea să-şi deschidă expoziția ei de pictură decât după ce mie îmi va reveni vorbirea care i-a mângâiat anii copilăriei. Gest nesăbuit să-i spun, crezând că o pregătesc pentru ce e mai rău, că vocea mea nu se va mai întoarce poate niciodată. Aseară a plâns în hohote și a trebuit să fac toate sforțările, inventând vindecări miraculoase ale unora, dar tot n-am liniștit-o.

Fostul fin – zic fostul fiindcă a trecut, cum au trecut toți rudarii lingurari la ritul penticostal și nemaifiind ortodox, așa cum i-a cununat bunicul meu bunicii lui, nu-mi mai poate fi fin – spune că nu găsește pe Cricov piatră lată, iar dacă vreau doar lată prețul e de trei ori mai mare. Îl accept, constructorii din Sângeru lucrează în nordul Franței și e greu de găsit oameni ca aceia cu care am reînceput construcția fostului conac vechi de două sute de ani, cumpărat de bunicul Victor, ca ruină, de la o doctoriță care avea aici moșie, iar eu l-am mai cumpărat o dată și l-am mai reconstruit o dată după ce ceapeul a făcut din el tot o ruină.

Fostul fin mi-a adus o mașină din care doar un sfert din pietre sunt din cele de care am nevoie. Îi reamintesc că ne-am tocmit într-un fel. Promite că mâine îmi aduce piatra comandată, pe care o culege din gârla care trece de la Salcia, pe sub grădina lui.

Oamenii nu mai sunt ăia de-au fost, îmi spune dascălul de română pensionar, care-și bea cafeaua la mine, ca de obicei. Adelin e un băiat harnic, dar dacă poate te trage și el în piept fiindcă e un obicei al celor ce trăim în spațiul mioritic.

Normal că nu mai sunt ăia, fiindcă mulți din vremea ta au murit, îi răspund eu în cap dascălului, iar el observă doar că l-am aprobat printr-un gest tot al capului și pare mulțumit.

Fostul om al catedrei e mic și chel. Mâinile i s-au subțiat, iar degetele par uscate. Vorbește mult, uneori indiferent la ce-i răspund. De la un timp eu nu-i mai răspund decât prin semne sau nici atât, amănunt care nu-l deranjează, mai ales că de cele mai multe ori îl contraziceam. Ne știm de mulți ani, iar reîntoarcerea mea în sat a reînnodat o prietenie colțoasă.

Mi-a citit ce am scris ieri dimineață pe Facebook, că s-a dat liber la moarte. Libertatea asta e de când lumea, spune el ironic. Aș vrea să-i spun că altul e sensul articolului meu și al demonstrației amar ironice pe care o fac acolo, dar tac. Nu știu cum se face dar pare că i-am transmis replica și, surâzând, îmi dă dreptate.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Nu-s tembel, zice, să nu înțeleg. Articolul tău e intens citit. M-am uitat pe numărătoarea făcută de analytics și bați de departe ceilalți analiști.

Mă holbez la el și înțelege că m-am supărat fiindcă eu nu m-am considerat niciodată un analist, ci un scriitor-ziarist care are libertatea opiniei. Opinia mea poate fi eronată, iar uneori, de ce nu, excesivă la încheieturi și tembelă.

Soarele n-a răsărit azi de după dealul dinspre Mireș și cerul, plin de nori care uită de ce umblă pe sus fiindcă nu plouă, se arată alb și brânzit. După ploaia de alaltăieri, verdele s-a înviorat, buruienile, în două zile, au bătut la înălțime fasolea abia răsărită, iar pădurile de pe dealuri așteaptă salcâmii, singurii cafenii acum. Înflorirea lor curândă, fiindcă întâi dau florile și apoi frunzele, va umple satul cu cel mai nedefinit și amețitor amestec de vrajă stelară, ca și teii în iunie. Salcâmii de la Sângeru aduc anual apicultori de la marginile Bucureștilor, fiindcă aici vegetația e mai târzie cu două săptămâni față de Capitală și au timp să facă transhumanța asta de albine care pasc nectar. Mii de stupi sunt aliniați pe văi.

De ce mi-aș face eu un mormânt pentru suflet dintr-un petroi necioplit adus de pe Cricov în livada cu meri și cireși? Nu de moarte mă tem, ci de veșnicia ei, glăsuia Poetul. Eu nici de veșnicia ei nu mă tem. ”Aici se află sufletul poetului Lucian Avramescu”. Trupul poate fi pus și el acolo, dar ce mai contează?! Am văzut, la înmormântarea mamei, oasele scoase din pământul argilos al cimitirului din Sângeri, într-un sac banal, ale tatei. Ce rămăsese din el, groparii adunaseră os cu os. Sacul a stat în biserică sub sicriul mamei slujit împreună. La urmă, oasele au fost uitate în biserică. Cineva a plecat după ele și le-a pus în sicriul mamei, înainte de a fi sigilat în cuie, să fie alături, fiindcă în viață prea s-au despărțit.

Îmi amintesc cel mai impresionant mormânt. Ne aflam în Creta, marea insulă din Mediterana a Greciei și am ținut să văd unde e casa și apoi locul de veci al lui Kazantzakis. Casa nu prea era a lui. Copilărise puțin acolo, câteva luni, și era înghesuită între altele, la capătul unei piațete fără nimic special. Taximetristul ne-a spus că până la mormântul scriitorului ne mai costă 100 de dolari. Ți-i dau, am zis.
Era aproape seară, Giorgiana era îngrijorată dacă ne va mai duce înapoi la hotel, fiindcă în anul ăla era puzderie de turiști în Creta, iar stațiunea unde eram cazați se găsea în partea opusă a insulei.

Pe dealul curb, de fapt un fel de fortăreață de pământ care înconjura capitala Heraklion, pe care am suit în serpentină, se găsea, sus, mormântul autorului lui ”Zorba grecul”, pe un platou cu mulți oleandri. Mormântul șoca prin simplitate. La capătul unui pietroi dreptunghiular era înfiptă în pământ o cruce din două ramuri groase ca pe mână, din mesteacăn. Coaja mesteacănului, albă, era întreagă ceea ce m-a dus cu gândul că, iubindu-l, cretanii (ceea ce nu s-a prea petrecut în viața scriitorului) îi schimbă periodic acea cruce din două lemne de mesteacăn petrecute. Când acelea putrezesc, se descojesc, cei ce l-au prețuit pe scriitor leagă altele două, fiindcă din 1957 când s-a săvârșit cel ce a scris ”Hristos răstignit a doua oară” a trecut ceva vreme pentru rezistența unui lemn frumos și firav ca mesteacănul. E un exrcițiu de neuitare, cu toate că doar noi ne aflam acolo și locul părea cu desăvârșire pustiu, interesul turistilor abundenți oprindu-se la terasele de pe țărm. Mormântul, străjuit de acei arbuşti înfloriţi, purta și un epitaf: ”Nu sper nimic, nu mi-e frică de nimic, sunt liber”.

Șoferul ne-a îndreptat privirea în zare, în partea opusă orașului de jos.

Ce vedeți?

Un munte lung, mai mult un deal, care poartă pe el – nu era greu să observi – conturul din pământ și stâncă al unui om uriaș, întins pe spate, cu mâinile petrecute pe piept. Cioplit de ploi și vânturile sărate ale mării, acel deal purta pe crească conturul unui uriaș.
E Zeus! – a zis mulțumit de încântarea noastră, șoferul grec. Momântul lui Zeus!
Dar zeii nu mor niciodată, mi-am zis, dar nu i-am mai spus-o șoferului care aprinsese farurile și pilota printre minunatele podgorii ale Cretei.
Fragment din carte Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

loading...
1 Comentariu
  1. Lia spune

    „Ma întreb dacă nu acela, din noapte, e creierul meu cel puternic în fantezie și creator, întrecând puterea lui de peste zi.”
    Buna intrebare!
    Daca aveti rabdarea si dispozitia sa cautati si sa cititi Transurfingul Realitatii de Vadim Zeland, veti primi raspuns la aceasta intrebare. Colectia contine 5 carti:
    Spatiul Variantelor
    Murmurul stelelor diminetii
    Inainte spre trecut
    Dirijarea realitatii
    Merele cad in cer
    Citindu-le si aplicand ceea ce veti gasi acolo, s-ar putea sa indepliniti si dorinta copilului dvs. de a va recapata vorbirea.
    Eu va doresc din tot sufletul sa reusiti.
    Oare de ce voi, poetii, care aveti har si comunicare directa cu Spiritul Suprem, va pierdeti in administrarea de domenii, construind drumuri de piatra, si reconstruind conace, la o varsta la care cu siguranta intuiti vremelnicia celor lumesti. Stiu, poate e o restaurare a trecutului, a fiintei nationale, a neamului, familiei, etc. Dar voi, cei daruiti cu inaltul har, folositi pentru reconstruirea interioara metode atat de lumesti?!???

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult