Lucian Avramescu: Nu mă voi sinucide niciodată

lucian toamna 1

(Răspuns prietenei mele Hanna, poetă din Olanda)

Ai înţeles greşit Hanna, poeta mea sublim olandeză
Sunt, ce naiba, un om în toate mințile, lucid
Sigur, sunt zmintit uneori, romantic sau alandala,
Dar nu mă sinucid

Cred că am scris ceva aiurea de dimineață
Nu-i prima oară și nici ultima, ți-o spun
Au trecut ani de când pe plaja aceea din Bulgaria
Tu păreai zeița mării, iar eu, lângă tine, satirul nebun

Am părul alb, probabil și tu te-ai schimbat
Te-ai făcut doctor homeopat, sau cum s-o numi
Eu am continuat să iubesc marea din care tu ai plecat
Și să scriu poezii

Cineva ți-a tradus din limba română
Cu alt sens, cuvintele că voi muri când decid eu
Voiam să spun, nu când vrei tu, cum îmi cerea o acră verișoară,
Ci când va ordona bunul Dumnezeu

Sunt optimist Hanna,
Atât cât poate fi
Un om care a vorbit cu stelele, care a inventat cuvinte,
Și deodată nu mai poate vorbi

Acum – asta-i greu – fac exerciții de tăcere
Ieșeau vorbele din mine roi, ca albinele din stup
Acum învăț resemnarea la replică
Iar enervarea, dacă cineva mă înjură, s-o astup

Calc, cum mă știi, încă apăsat
Aș pleca, dacă m-ar lăsa fiică-mea, la vânătoare
Mistrețul cu colți de argint
Poate dormi liniștit, căci imaginația mea n-are cum să-l doboare

Bună seara, Hanna, poeta mea cu trup de albină
Cu ochii care biruiau marea toată
Nu te îngrijora, mut, am încă multe lupte de dat
Iar de sinucis, nu mă voi sinucide niciodată

15 februarie 2020, Sângeru

Parteneri