Lucian Avramescu: Nu-s învățat să trăiesc decât în această lume
Neliniștea mea s-a îmblânzit. E timpul să observ cum toate se sting ca niște felinare într-un oraș vechi, prin care ai trecut și ai iubit cândva.
Toate informațiile arată a planetă pustie, cu poliție și armată pe străzi. India a băgat în carantină 1,3 miliarde de oameni, adică toată populația. Spania lui Cervantes cotizează zilnic cu sute de morți, la Louvre specia om nu a fost inventată. Scriitorul Paul Goma a fost asasinat noaptea trecută de coronavirus, într-un spital din Paris, ceea ce nu reușise securitatea pusă să-i astupe vocea prea vie la Europa Liberă. În Roma, niciun vizitator la Fontana Trevi, iar prin Veneția trece doar apa revenită limpede și străină în canale.
Fac evaluări despre viață. Am citit cândva, apoi recitit, Divina Comedie a lui Dante și nu mă văd în stare să stau la coadă la Rai, unde icoanele înfățișează o viață de apoi cu îngeri și pomi înfloriți, nici la Purgatoriu, pe neteda sa intrare nedefinită, unde se zice că poți fi uitat o eternitate, iar la Iad nici atât. Nu știu să trăiesc decât aici unde am construit și iubit. Atracția de a continua undeva nu există pentru curiozitatea mea vidată de timp. Când se va termina, se va termina.
Dincolo de doctoriile pe care Giorgiana mi le administrează la ore fixe, cu o atentă religiozitate fermă și de televizorul deschis uneori la orele știrilor care au devenit o neîntreruptă emisiune plictisitoare, cu decese care se înmulțesc constant și rare învieri, nu fac altceva decât să aștept cu ochii în tavan, resemnat și fără emoții. Citesc câte o carte pe care o încep la jumătate, fără să-i văd autorul și titlul, curios să mă autoexaminez. Memoria mea e singura rămasă întreagă. Muțenia s-a instalat stăpânitoare. Cu fiica mea cea mică Luciana, care mă imploră să vin, ”să fim la fel”, vorbesc ascultând-o, iar cu băiatul meu cel mare, Arin, prin mesaje care sunt, din parte-mi, monosilabice. Comunicarea fără sunetul cald al vocii e distantă și pentru a nu plânge, închid.
E, zice sec un șef de stat, război. Nu e război, îl contrazic. Războiul e uman prin existența fizică a inamicului. Cruzimea războiului a fost învinsă de perfidia acestui adversar nevăzut care ucide fără să se arate. Oamenii sunt împinși în case, singurul loc care pare sigur, cu tancul și arma. La Sao Paolo, oraș brazilian cu 24 milioane de locuitori, care pentru mine are doar chipul unei creole de 19 ani, se vede o piață pustie. Nu știu dacă am trecut pe acolo.
Pentru un mut rămâne binefacerea amintirii, plină de tandrețe. Uneori mă ridic și scriu câteva rânduri. Pentru cine? Pentru nimeni. Este singura gimnastică a minții rămasă, dacă scriu cu mintea și nu cu laba piciorului.
Privesc lung telefonul care sună și uit cum se face pentru a răspunde. Vocea e un desiș de pădure care răspunde vântului, ecoul care se întoarce din văi întunecate sau pârjolite de arșiță, ca în deșert. Mergeam cândva spre Biblioteca din Alexandria. Deșertul egiptean era roșu, iar prin geamurile mașinii conduse de un arab arămiu nu pătrundea nici un sunet. Starnie senzație. Mi-o amintesc mai apăsat decât holul mare al Bibliotecii unde am donat și eu câteva cărți iscălite de avânturile mele literare.
Nu-s capabil să construiesc alte amintiri. Îmi sunt de ajuns cele de aici, dintr-o lume pustiită brusc, cucerită rapid de soldații atomici ai altei întunecimi pe care microscoapele nu-i văd, iar luneta pușcașilor marini nu-i nimerește. Bună seara!