Lucian Avramescu: O zi care zâmbește, nu doar din colțul gurii

Un prieten din bătătura noastră Facebook, pe care am botezat-o ”Buni zori”, cu amici care își dau binețe astfel , Sergiu Marinescu, consătean de Ploiești cu Nichita Stănescu, postează mai mereu pe contul său poezii ale Marelui Blond. Sculându-mă eu devreme (de când mă știu am somnul prescurtat, la termen redus, consfințit de armata unde ca șef de pluton dădeam deșteptarea colegilor din garnizoana Lipova la 5,00, eu echipându-mă cu un sfert de oră mai devreme), am dat de o poezie a lui Nichita pe care o citesc tare în gând, cu vocea mea care uită că nu se aude. Ca atare și dacă strig, cum o făcea magistral Calboreanu în drama Apus de soare, interpretându-l pe Ștefan cel Mare, tot nu mă aude familia și nici nu deranjez vecinii. Un megieș nevorbitor, care nu pune manele și nici nu recită, e pansament pe rană.

Citesc tare, ca pe scenă, cu fața spre stelele care dorm pe cer în plăpumile lor de rouă fiindcă sigur în cer e rouă. Pe gazonul verde-albastru al acestui stadion fug comete căzătoare, iar vocea mea fără sunete e auzită. Să ai un public de stele – ce vis frumos! Și poezia să fie de dragoste și de Nichita, ce mai minunată ieșire din peșterile somnului!

”Nici o pasăre nu zboară noaptea
numai eu de dor de tine zbor noaptea.
Nici un arbore nu are umbră noaptea
numai eu de dor de tine am umbră noaptea.
Nici o stea nu străluceşte ziua
numai mie de dor de tine
noaptea mi-e ziuă.”

Ieri a fost o zi care și-a luat cu supliment porția de bucurie și dragoste de oameni. M-a vizitat, cum face de două-trei ori pe an, clujeanul sângerean Mitică Vișoiu. A trecut prin București de unde și-a recoltat fiul care tocmai a împlinit 17 ani și l-a adus să-și salute la Sângeru bunicii, pe Dorina și Mihai. Urmează un liceu informatic în Capitală, cu intenția de a studia universitar acest domeniu, străin generației mele, în SUA sau Olanda. Adolescentul e frumos ca un actor, cu o sfioșenie degajată. Vorbim cu întrebările mele scrise, mereu ilizibile, pe un caiet mare, cât să cuprindă cuvântări. Tatăl și fiul se întrec în a mă descifra. Biruie adolescentul, fiindcă scrisul meu e îngrozitor. Uneori înțelege și ce eu însumi nu mai înțeleg, mereu grăbit, cu vorbele care vor să spună deodată totul.

Stăm la o masă lungă de brad. Mitică a adus din Apuseni un fel de sirop de ghimbir de la un bătrân vraci și gustăm din dulcele lui amar. N-am știut că în codrii lui Avram Iancu crește ghimbir. Bătrânul, explică Mitică, face siropurile astea din darurile fructifere ale codrilor lui, dar văzând că e la modă ghimbirul și e tot o rădăcină a pământului, l-a încercat.

Râmâi în America? – întreb tânărul meu musafir. Mihnea dă un ocol cu privirea dealurilor, de parcă s-ar despărți de cineva drag dar, ca pe mulți tineri de la noi, îl trage ața aventurii pe urmele corăbierilor lui Columb. Tatăl piteste un fel de oftat care se preface a fi o respirație ieșită mai lung din plămâni și din inimă. Cei doi copii ai lui, Mihnea și Cataleya, au camerele lor într-o casă nouă, pe care tatăl a făcut-o la Sângeru lângă cea bătrânească, spre a le fi loc de odihnă și refugiu celor mici. Ii las să-și aleagă drumul, zice Mitică, redevenind vioi și dând cu balsam de zâmbet peste oftatul scăpat din neatenție. Cele dinlăuntru nostru funcționează uneori de capul lor. Din capul lui de suflet, din capul ei de inimă, din capul lui de oftat.

Ne pleacă, părăsind vechi nădejdi, copiii. Unii vin îndărăt noaptea, ca pasărea dorului lui Nichita, să-și viziteze în somn copilăria. Atunci un poet mut recită, cu voce tare, poeme de dragoste ale lui sau ale poeților pe care i-a iubit. Acela pot fi, încă, eu. Ziua nu se arată, iar stelele trimit la înaintare fulgerul cometelor, singurele care joacă un fel de fotbal cu infinitul.

Să aveți o zi care să nu fie ciungă de bucurii, iar zâmbetul ei să fie plin, nu refugiat în colțul gurii. Hai, deșteptarea soldați! Plecăm să dăm, din pervazuri, de pe prispe și din balcoane, onor luminii.