Întâmplările se ordonează în timp, înainte sau după pandemie. Rămas fără grai încerc să dezvolt alte priceperi. Acum pare mai simplu, fiindcă oamenii se văd rar, sau nu se văd deloc, iar vorba pare uitată nu doar de mutul care am devenit.

În păduri, cândva, umblând singur, învățasem să mă feresc de jivina om. Simțeam de departe pasul furișat al celui care are ceva de pitit și care, uneori, poate fi ucigaș. Omul ucide și fără a-i face trebuință crima. Animalul, cu excepția râsului, o felină deosebit de crudă, care sare din copacul unde dormitează în spatele căprioarei și când e sătul, vânează pentru a mânca și supraviețui. Omul, inventatorul legii, e singurul fără lege.

Am învățat toate astea de la nea Tudor Drăcea, despre care am mai vorbit. Ne găseam în pădure pentru a căuta lemn crud de alun, pentru cercuri de târnă pe care învățasem să le meșteresc de mic și pe care le negustoream cum mă pricepeam mai bine. Unul al lui Moise mi-a plătit pe o târnă banii cu care mi-am cumpărat o pereche de pantaloni scurți. N-am purtat niciodată acei pantaloni ca nu cumva să-i stric, să-i murdăresc, fiindcă prețuirea muncii tale este instinctivă. M-am făcut mare, pantalonii, de culoare maron, dintr-o pânză ieftină, au stat în dulap, lângă cămășile bune în care mă îmbrăca bunica de Paști, până am constatat că nu mă mai cuprind. Atunci am aflat că banul trebuie cheltuit atunci când trebuie și investit cu chibzuință și folos.

Fagii au o adiere anume, iar lăstărișurile de aluni sunt mai în văi, dosiți de arborii falnici. Nea Tudor mi-a făcut un semn cu degetul la buze să tac. S-a așezat pe vine, ascultând. Am făcut la fel. Cerul se vedea ca un ecran pe care umblau, împinse de vântul care abia adia, crengi de carpen și jugastru. Nu auzeam nimic special. Apoi am distins niște pași care se opreau. Erau nu pași de jivină. Doi, trei, apoi liniștea înghițea pădurea care devenea au cavou întunecat de umbre și năluciri. Nu puteam întreba, nici în șoaptă, de cine și de ce ne ferim. Apoi mi s-a părut că văd o jumătate de chip, privindu-ne printre tufele de peste panta care se isprăvea în unghi. Un ochi de om a strălucit o clipă, apoi frunzele, ca niște pleoape s-au închis peste el și n-am mai auzit decât un foșnet care se depărta.

Nea Tudor s-a ridicat și mi-a făcut semn că putem merge. Am luat atunci, alese atent și tăiate cu briceagul, nuiele de alun de pe Izvor, mai sus de o pășune a lui Miroiu, departe de locul din pădurea mare unde ne-am ferit de cineva, iar acel cineva de noi.

În pădure, mi-a spus nea Tudor, să te ferești de omul singur, iar dacă te vei face flăcău și pleci în pădure cu o fată, să te ferești de oamenii care-s mai mulți, bărbați ai pădurii, tăietori de lemne, angajați cu ziua ai nimănui, fiindcă multe nenorociri s-au petrecut astfel.

Nu știam la ce se referă. Licean fiind, la Vălenii de Munte, am trăit-o pe pielea mea, sus în pădurea de pe Sticloval, unde, cu o fată fiind, ne-au înconjurat bărbații unor barăci cu săpători, iar salvare ne-a fost prăvălirea, de mână, pe panta care nu se mai termina și unde ne-am găsit, juliți, însângerați, salvarea, ajunși jos, în buza Teleajenului.

De ce trebuia să ne ferim de acel om singur n-am aflat, iar taina a dus-o nea Tudor cu el. Oricum, colindător al codrilor fiind, cu pușca uneori, am ocolit lighioana om, acolo unde o simțeam fără rost, primejdioasă ca un urs care poate ucide.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva