Lucian Avramescu: Poeta Luminița Zaharia, ”o femeie sublimă”

 

”Autoporeclită doica lui Shakespeare, scriitoarea Luminița Zaharia, de care nu auzisem până de curând din vina de neiertat a surzeniei mele personale, își adună, cu priceperi de cloșcă, puii poetici risipiți prin numeroasele ei plachete de poezie. Se zice că antologia, fiindcă este vorba de o antologie, e cea mai aiurea când e făcută de autor. Așa mi-am zis și eu toată viața până când, procedând la un gest similar, m-am dat pe mâna unui mare critic literar cu prestigiu înalt și cu ifose care reușeau să-l depășească fix cu o prăjină de nas. Mi-a făcut cea mai nefericită selecție. Am renunțat, zvârlind la coș gestul calificat al criticului. Ca atare o felicit pe Luminița, care-i cea mai pricepută, instinctiv, spre a se antologa pe sine.

”sunt un biet rapsod popular/ muza mă vizitează tot mai rar/ culeg descîntece de la mama Hortansa/ le prelucrez mental, să cad în transa/ scrisului intensiv, deşi mai bine/ e cînd poezia te scrie/ pe tine”

Distribuie prietenilor

Luminița Zaharia, care-i o neastâmpărată a versului, se lasă – chiar dacă nu stă o clipă locului – scrisă de poezie, iar textele ies lizibile, unele lizibil dadaiste, fermecătoare în ironia caldă. Poezia nu se lasă intimidată de coala mișcăcioasă – stai, femeie, să nimeresc o rimă pe spinarea ta! -, iar versurile îmi plac mult și am bănuială că și ție îți vor fi dragi, cititorule! Poftă bună, fiindcă poezia e de mâncat ca murele, ca dudele, ca fragii sălbatici, cu ochii și cu sufletul care e și el un mare stomac al poeziilor!” Lucian Avramescu

Așa scriam, acum o vară sau acum o toamnă, rândurile de mai sus, la rugămintea poetei Luminița Zaharia, să-i postfațez, pe copertă, o antologie de autor. Azi am primit cartea rozalie sau roșcat pistruiată cu tirbușon, nu-s priceput la culori, care se cheamă ”Rapsod popular” și a văzut lumina lumii (lunii!) la Editura Astralis. Pe coperta a patra stă poza autoarei îmbrățișată cu drag de textul meu, care o mângâie pe urechea stângă și pe piept, imediat sub gât.
Deschid la întâmplare, cum fac mereu cu cărțile de poezie, și dau de un text care m-a îmbujorat de emoție acum ca și atunci când am parcurs antologia, spre a exprima o părere. Se cheamă: ”O femeie sublimă”. Sub titlu stă un fel de motto personal: (”inspirată de mine însămi, în timp ce scriam pe tablă, de o sută de ori, ”sunt cel mai singur om de pe pământ” ”).

carte luminița 2 1Și acum poezia de la pagina 11:

”mă trec prin ființe blîndă, cu visurile mele,
nu las în ele soare, nici umbre, nici sechele.
de-atîta goliciune, nu port oglinzi în casă
și oameni plini mă strigă ”fantomă grațioasă”.
am mulți prieteni bloggeri neprinși în carne-oase
și-un album gol-goluț de amintiri frumoase.
nu-i nimeni să m-atingă în timp ce mă iubește,
cu țepi de-arici mă-ngîndur, desuuri – solzi de pește,
un zeu care nu crede în cvadraturi de cercuri
m-a programat iubirii, nătîngul, într-o miercuri.
să fie totul grabnic, o parafă eternă
așa să intru-n Guinness cu cea mai udă pernă.
mă uit în neozoic senzorială și cochetă –
din underworld, iubitul mă vrea numai poetă.
metempsihoții zilei traduc tomografia:
tumora-nsingurării mi-era chiar Poezia!
ca să mă vindec iute, pledînd ne-nsingurată,
extermin poezia, bucată cu bucată.
știu, veți suna cerberici la unu unu doi
poate fi (nici că-mi pasă) oricare dintre voi
am un minut fantastic pînă or să mă prindă
de nesingurătate – cu mine în oglindă.
răgaz neperisabil, atotvisat, post-crimă
să mă rescriu pe tablă: ”o femeie sublimă”.

Dacă aș fi singur aș scrie – faină poezie. Fiind cu presupușii mei cititori le spun că poezia e cea mai elocventă expresie a râsu-plânsului inventat de Nichita Stănescu. Ironică, poeta își povestește singurătatea cu ”perna udă” (de lacrimi, că doar nu a vărsat limonadă pe ea și nici nu a făcut pipi în pat), cheamă și ceartă, luându-l peste picior,  iubitul  iluzoriu. Singurătatea ei vinovată e învinsă doar de duetul în oglindă, cu toate că mai devreme spune că nu are oglinzi în casă spre a nu-și surprinde goliciunea. Umblatul în pielea goală nu-i de nerecomandat, mai ales dacă arde focul în sobă.

Luminița Zaharia e singura poetă care, scriind despre tristețe și singurătate, te binedispune cu un har luminos.