Lucian Avramescu: Pot să vă spun, de astă dată, în loc de buni zori, bună seara?

 

Se crapă de ziuă cu întârziere, iar trezirea mea învățată cu ora cinci are de lucru cu întunericul. Apoi laptele luminii curge pe dealuri, pe turle de biserici și case, ziua își face loc cu coatele dând deoparte bezna. Și totuși gândul mi-a rămas la seara trecută, bogată și lungă, începută cu o discuție minunată cu Mariana Ionescu, bună prietenă a sufletului meu și a familiei mele, vecină în București. Soțul ei, Adrian, s-a prăpădit nu de mult, iar ea își gospodărește nu doar neliniștile unei iubiri frânte, ci și ceea ce rămâne nebulos, complicat, în administrarea unei stingeri.

Încercăm, telefonic, să vorbim despre altceva decât frământările care o apasă, extrăgând-o din vecinătățile lacrimei. Giorgiana traduce și ceea ce vreau eu să-i spun și nu reușesc decât scriind câte un cuvânt și legându-l în înțelesuri mai complicate. Telefonul e dat ”pe tare”.

Distribuie prietenilor

Vorbim despre mare. Prietenei noastre îi place marea care îi dă impulsul zborului până dincolo de nemărginire. Se bucură să mă audă pronunțând, aproape descifrabil, cuvântul ”mare”. Acolo, bâlbâi  eu, fiindcă ea se trage dintr-un neam de armeni, e muntele Ararat. Am trecut – scriu  asta -cu avionul de câteva ori pe deasupra lui în călătoriile mele spre China, India, Vietnam. Am fost mereu curios să văd vârful pe care s-a oprit biblica corabie a lui Noe, dar o plapumă de nori pufoși s-a nimerit să stea de fiecare dată între avion și pământul tragicei Armenii. Tragică fiindcă această țărișoară, cu un popor inteligent și harnic, răspândit prin lume, a trăit năpaste mari, episodul turc fiind ultimul dintr-un șir de măceluri. Tocmai zburăm, anunța pilotul, pe deasupra muntelui Ararat!

Vorbim despre armeanul Charles Aznavour (Shahnour Vaghinag Aznavourian, pe numele lui adevărat), devenit cel mai faimos cântăreț francez, cu un timbru special al vocii, despre… Apoi, prietena noastră ne întreabă dacă, înaintea zilei mele de naștere, în nopțile de 12, 13 august am gustat spectacolul ceresc al Perseidelor. De la voi, din balcon, trebuie să se fi văzut splendid!

Și atunci a fost nor și l-am ratat.

Am stat, gustând răcoarea serii sângerene, până la miezul nopții, urmărind traiectul lunii, care arată acum ca o felie galbenă de pepene. La 10 seara, secera ei se înfipsese deasupra Tisei, pe o muche de deal pe care am bătut-o cu pasul copil. Am dus-o acolo, când avea cinci ani și pe Luciana.

Vezi locul unde se înfige în păduri paranteza de aur a lunii?

Da, acolo am văzut o căprioară, spune copila care n-a uitat și acum e o domnișorică.

Eram pe deal, o țineam de mână și, dintr-un răriș de fagi și mesteceni ne privea cu ochii ei mari și umezi o căprioară. I-am șoptit Lucianei să nu facă mișcări bruște și așa am împărțit în trei o vecinătate a sălbăticiei prietenoase.

Stăm pe balcon. Cerul e înstelat, aerul umblă curat prin plâmânii care simt recea înfiorare a serii sângerene. Aș vrea să le arăt o stea care cade dacă tot am ratat noaptea Perseidelor. Când eram puștan credeam că fiecare stea care cade anunță dispariția din viață a cuiva. Am așteptat zadarnic tainica vedenie luminoasă a cerului.

Când scriu acum trăiesc zorii întâlnirii mele cu voi, prietenii mei din constelația stelelor necăzătoare, care mă faceți să uit de muțenie.

Cea mai recitată și cântată poezie a mea se cheamă ceva cu ”Bună seara,…” Pot să vă spun, fără să supăr ceasornicul și roua ierbii, fără să insult prigoriile care anunță pe cer o ploaie, în loc de buni zori, bună seara? Doar în dimineața asta! Pot!?

Mulțumesc și să aveți o zi așa cum vă e în gând să fie, cu vrednicul ei început de săptămână, deschizând pârtii de bucurie și porți de liniște sufletească!