Soarele dormitează pe pârtia de la Clăbucet, ca un bătrân blajin şi surd, care nu aude zarva miilor de copii cu sănii şi schiuri. Coadă la un fel de bandă rulantă care suie schiorii pitici, contra cinci lei cursa, cale de 150 de metri. Muntele întreg stă sub o regie inspirată care preschimbă în bucurie până şi rostogolirea cu nasul în zăpadă a celor mici sau mai copţi, dar care-şi îngăduie răsfăţul pe schiuri.
“Vă rog să părăsiţi pârtia! Aici nu au voie decât schiorii!” Vorbeşte autoritar un jandarm, singurul cu uniformă diferită de a noastră, a celorlalţi. Se adresa unui bărbat care cumpărase bilet pentru fiica lui de 7-8 ani, cuminte şi emoţionată în rând. De ce să plec? – întreabă, din start nervos, tatăl copilei. Fiindcă e spre binele dumneavoastră. Puteţi fi accidentat! Şi dacă nu plec ce-mi faci? Îmi dai cu lacrimogene ca-n Piaţa Victoriei?
Lăsaţi-l, intervin eu, cu toate că nu am mare simpatie pentru uniforme. Îşi face datoria.

N-am bănuit că binele făcut jandarmului, luându-i apărarea, mi se va întoarce înzecit.
Îi ştiu eu p-ăştia! Până nu te cotonogesc nu te lasă, zice cu năduf, omul, din care răbufneau nişte trăiri mai vechi. Jandarmul, un tinerel, pleacă. Tatăl fetiţei care a urcat între timp pe banda rulantă, bombăne. Eu mă retrag dincolo de gardul separator, încercând s-o zăresc pe fiica mea, Luciana. Ieri i-am dat, în lipsa unui profesor de pârtie, câteva instrucţiuni din ce mai ştiu din vremea când coboram Clăbucetul. Stăm lângă gardul separator. Când eram eu puşti, gardul ăsta nu era, muntele fiind liber de zăbrele.
Reapare copilul meu, fericit că a reuşit, fără să cadă, prima coborâre. Îi mai spun câte ceva. Copilul pleacă încet, cu schiurile în V.

Apar doi jandarmi mai vârstnici. Unul mă priveşte cu “blajinitatea” fostului meu coleg de la Clubul Român de Presă, Cristian Tudor Popescu, atunci când cineva îi e antipatic. Părăsiţi imediat pârtia! Se uită la mine ca la unul care a strigat, fără autorizaţie de la primăria pârtiei, Jos…Mă uit de-a lungul gardului, care duce până-n şosea. Sacoşe, mame care-şi aşteaptă copiii, instructori de ski. Eu sunt cel mai retras spre gard şi totuşi… În mijloc, spaţiu destul pentru schiori.

Vezi ce scrie acolo? Uniforma tot cu mine vorbea, de la distanţa unei respiraţii, apăsat, răstit, ultimativ. Are faţa colţoasă. Mă dau aproape de o plăcuţă ruginită pe care scrie: “Accesul pe pârtia de ski fără echipament, strict interzis conform HG (urmează o cifra ştearsă parţial) din 2001”. Amenzi guvernamentale, deci,… Reţin cifra 200.

Mă autoanalizez. Am echipament, de la încălţări în sus, de munte, primit cadou de la consoartă, de ziua mea. Unii chiar mi l-au admirat, fiind de firmă, ceea ce eu nu băgasem de seamă. Sunt echipat, zic eu calm. “N-ai schiuri!” Am, zic, şi-i arăt direcţia unde le aveam rezemate.

Vorbisem cu unul dintre cei trei barbaţi cu barbă pe spatele cătora scria “Instructor de ski”. Am făcut doi paşi spre aceşti domni să aloce o oră copilului meu. S-au lăsat greu. E sezon şi pârtia e plină de doritori. Eşti sigur că e antrenor autorizat? – zice aţos jandarmul, care avea un fix pe mine. De unde să ştiu eu? Matale eşti organul! Dacă-l plăteşti, vin şi te amendez pentru evaziune fiscală!

M-a apucat damblaua. Am trei zile de munte, de relaxare cu copilul, şi vii dumneata să-ţi vâri uniforma în viaţa mea, îţi fâţâi tresele, cauţi… Sunt o mie de oameni de-a lungul acestui gard, mai în interior decât mine, şi nu strigă nimeni nici Jos Guvernul, nici Jos Dragnea. E cumva madam Dăncilă aici şi o sperii eu cu prezenţa?

La pronunţarea acestor nume, cei trei jadarmi au făcut gestul instinctiv de a lua un fel de poziţie de drepţi. Cel colţos, care părea gata să mă gazeze, a privit în preajmă, temător să nu-i fi scăpat ceva. Dacă şefa era pe acolo şi el nu aflase?!
Mă retrag dincolo de gard. Înăuntru stau sute de oameni, cuminţi, admirând schiorii. Plecând, jandarmul cu faţa colegului CTP scrâşneşte ameninţarea că va fi cu ochii pe mine. Nu te scap din ochi! Îmi pui cătuşe? – întreb furios. Dacă e nevoie, îţi pun! Şi pleacă, dar nu departe.

Şi aici intervine o scenă care m-a vindecat. Un bărbat tuns scurt, la circa 40 de ani, se apropie. Se recomandă. Nu-i dau numele spre a nu-i pricinui necazuri. E jandarm din Ialomiţa, în concediu. Ei ne fac de râs, domnule Avramescu, spune el, oftând. Sunt şi eu jandarm, cu acelaşi grad de subofiţer. Sunt cu soţia, profesoară de limba română. Îmi cer scuze, în numele lor, pentru comportament. Soţia mea, care e o constantă admiratoare a dumneavostră, vrea să vă roage să faceţi o fotografie împreună.

Vorbim, ne pozăm. Îl invit şi pe soţ în poză, “să nu iasă vorbe”. Râd, râdem. Le povestesc că la Milano şi Florenţa ne-am odihnit – eram câţiva tineri scriitori români – pe iarbă şi nimeni nu ne-a amendat, lângă broderia unei catedrale. La Londra nu am văzut indicatoare cu “Nu călcaţi iarba!” Nici alte interdicţii insultătoare şi inutile, nici garduri ca la demonstraţii.

Soarele, la Predeal, unde mai am de stat o zi, se odihneşte pe zăpada înpuţinată a pârtiei, bonom şi strălucitor. Dintr-o maşină, pe care descifrez înscrisul Jandarmeria, ies mai mulţi bărbaţi care se strecoară într-un birou de la baza pârtiei, cu acelaşi înscris la intrare. Întreb un vânzător de vin fiert dacă e un incident în zonă şi arăt spre uniforme. Nu. Ăştia sunt aici toată ziua! Nu-s cam mulţi? – insist. Se văd mulţi că n-au ce face! – glumeşte negustorul. Pe la vinul matale dau? Priveşte în sus de parcă l-am pişcat cu vin fiert şi am plecat fără să achit.
Lucian Avramescu