Lucian Avramescu: Pustietatea nu ia autobuzul

 

Indiferența ca un gol de aer
în care nici soarele nu poate să respire
toate se duc ca o turmă fugărită de vulturi

doar umbra mâinii tale îmi alege culorile
căci neputința face vraiște curcubeul
din care eu mi-am luat și pus deoparte
culoarea roșie a primei căderi

alege-mă din mine
știu că e greu să mă mai deosebești
numără șapte ceruri sub șapte ruginite lacăte
eu sunt dedesubt
eu sunt caldarâmul peste care trec șenilele înzăuate

aerul care iese dintre buzele mele
și-ți înfioară lobul urechii
făcând ca pulpele să se adune ca două aripi
nu-s eu
ci semnul că pasărea nopții și-a reluat veghea

îndatoritoare, mormintele se întorc în sat
șiruri de gropi în care lumina zvântă povârnișuri,
morții încă nu s-au născut
iarba încolăcită a obrazului meu imită coralii
știu, o să-mi spui, e o dovadă că vom viețui mai departe
că dragostea nu e un gol de aer
iar soarele nu asfințește cu una cu două

tăcerea mea e plină de cuvinte
răspund cu subînțelesuri
pustietatea nu ia autobuzul
pustietatea nu se suie niciodată
în mijloacele de transport în comun
sacoşe goale așteaptă cuminți în stație
vin singure din cimitire să-şi recolteze morţii încă nenăscuți

seara se duce în adânc
aș vrea să vă vorbesc despre Înviere
și chiar asta o să fac

noapte bună prieteni ai muțeniei mele!
2 martie 2021, Sângeru