Lucian Avramescu: Răzgândirea rugii. Dacă tot mi-ai luat vocea, Doamne, împrumută-mi alta de la refolosibile

 

Sunt eu dornic oare de altă voce?
Dă-mi, Doamne, să zic, ba nu, rogu-te, că destui îi dau ordine lui Dumnezeu,
Dă-mi aia, dă-mi ailaltă, pentru toți ai lor cer câte ceva,
Nu-l uita pe fiu-meu și pe soră-mea și pe soacră-mea de a doua..
Dă-mi că de-aia am venit la biserică
Și nu am timp să aștept

Deci cum ar fi să cășun și eu pe Cel de Sus, cu o rugăminte
spusă sfios: Dacă tot mi-ai luat vocea, Mărite, împrumută-mi dacă binevoiești alta,
Una aruncată prin cotloanele împărăției cerești, acolo, pusă
La refolosibile, la fier vechi, să umble cât de cât
Și, milos, Dumnezeu zice, uite mă prăpăditul ăsta de poet
A scris uneori și răgăciuni, a mai scris și ceva blesteme, dar îl iertăm, îngere caută tu prin lăzi
Și dă-i ceva cu care să spună, că fără cuvinte mângâietoare nu poate respira
Și mă trezesc că îngerul îmi pune în gât
Vocea behăită a unuia de nu l-am suportat cât a fost viu
Ca o clanță de ușă se auzea în parlamentul urii,
Vocalele lui făceau scobituri în pereți,
Grandomania se aplecase mult asupra-i, de-l tâmpise de tot
Ce mă fac?
Cum să potrivesc eu pe cheia cuvintelor mele
Sunetele lui grohăite?

Nu, Doamne, mai bine lasă-mă mut
Muțenia, măcar e a mea, ca o locuință
Care s-a dărâmat, dar tavanele mă recunosc
Și inima mea încălzește consoanele, oricât de aspre ar fi
Și gândul meu umblă prin cap cu cuvintele mele în spinare
Ca o fortăreață care își cară steagul
Nu, nu mai vreau, râmân în pribegia mea mută
Am păsări și arbori și prieteni care mă înțeleg
Râul în care înot îmi spune, în urechi, unde clipocesc mrenele
Iar vântul îmi aduce povești de la miază-zi și de la miază-noapte
Și de la miezul mileniului și chiar al veșniciei

Stai liniștit, îmi spuse îngerul, rugămintea nu ți-a fost aprobată,
Iar dacă Dumnezeu se răzgândește, așa cum îl știu,
Pe a ta ți-o înapoiază
30 decembrie 2020, Sângeru