Încerc să stau atârnat de fosta mea bună dispoziție. Nu e un ștreag, ci o speranță pe care mă sui ca alpiniștii circului, care escaladează o sfoară ținându-se de ea cu un deșt. Eventual de la picior. Dedesubt nu e plasă de siguranță, decât întrebări cât hăul în care te poți prăbuși neîntrerupt.

Aseară, ca de obicei, înainte de a merge la culcare în camera ei, Luciana, fiica cea mica, vine și mă pupă pe obraz și-mi spune noapte bună. A rămas mai mult, lipită de mine care stau pe scaun, simțindu-mă îngândurat. Vorbești, tati! Tu poți vorbi, iar după ce vei lua medicamentele din India sigur îți va reveni vorbirea ta pe care o știm și o iubim. Dar și acum eu te înțeleg.

Tac și încerc să-i zâmbesc. Nu-mi iese zâmbetul.

Spune ceva, zice încurajându-mă, Luciana. O să vezi că înțeleg tot ce-mi spui.
Fac un experiment nereușit, încercat matinal cu mama ei. Încerc să spun ”cadă”. C devine H, iar D ceva nedefinit. Repet, repet, repet. Copilul face sforțări să ghicească. Nu nimerește, nici măcar spunând ceva cât de cât apropiat. Cei doi din familia mea, ultimii care mai înțelegeau câte ceva, încearcă să-și ascundă tristețea  și mă încurajează.

Scriu pe o foaie CADĂ. Asta am vrut să pronunț! Cada noastră unică și uriașă din doage de stejar, care impresionează prietenii care trec pe la noi. Asta m-am chinuit să spun. Un cuvânt mai simplu nici că există.

Încerc să nu plâng. Luciana face eforturi să-mi spună că sigur voi vorbi după tratamentul pe care nu-l pot face din cauza coronavirusului.

Vei vorbi, tati, măcar ca la ziua ta de anul trecut, când ai dialogat cu Dana Grecu aici, la Muzeul Pietrei și ai condus un spectacol minunat pentru prieteni. Ai vorbit mult despre Alexandru, care a cântat la vioara Stadivarius. Trebuie să revii la vorbirea pe care ai avut-o măcar atunci, când se simțea un pic necazul. Nu pot uita că la orice masă tu erai singurul care nu mânca decât puțin, uitai să mănânci, furat de povestirile tale cu haz. Povesteai din Islanda, ți se întâmplase ceva hazliu la New York sau în Singapore, ori la Piramide, în Egipt. Toate se împleteau hazliu, chiar și amintirile din pădurea Călugăreasca unde ai copilărit și m-ai dus și pe mine de atâtea ori se legau în povești pe care mesenii le sorbeau cu încântare. Peste tot ți se întâmplase ceva interesant, mereu îți aminteai ceva demn de ținut minte. Vorbeai pentru a-i ferici pe ceilalți, erai sufletul reuniunilor, spectacolelor, emisiunilor care prin tine reveneau la linia care risca să coboare în vulgar sau…

Tati, te vei face bine! Rostise nu o sentință, ci o rugă.

Era miezul nopții și i-am făcut semn copilei să meargă la culcare. Am sărutat-o pe frunte. Apoi am ieșit în curte, în întuneric. Giorgianei i-am comunicat prin semne că merg să verific dacă nu a venit dihorul la păsări. Deja am deprins un alfabet rezumat al semnelor-vorbe.

Am mers orbește, am trecut un izvor din spatele livezii și plânsul a izbucnit fără să-l pot controla. Plânsul unui mut e mut și el, condensat în lacrimile pe care, ajungând împletite la buze, le simți sărate, ca pe apa mării, mai sărate chiar. Ceva nefiresc, lacrimi ca la Marea Moartă. În noi există un ocean sărat al sufletului, din care vin nadorite și neanunțete, lacrimile.

Un leu nu plânge niciodată, mi-a spus o prietenă. Poate că acel sunet care cutremură pădurea, jungla, deșertul e plânsul lui, am sus eu.

Când am revenit în casă ai mei dormeau, iar eu donasem țârânei ploaia sărată a ochilor mei și am încercat să uit și să scriu din nou despre orice, numai despre plânsul care te biruie, nu.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva