Îți scriu, convins fiind că nu dormi nici tu. Suntem o lume a celor fără somn. Mie mi se întîmplă asta de mic. Acum, somnul înseamnă o pierdere ireparabilă. Când să mai simți, când să mai numeri cuvinte, când să mai scrii biblii de ninsoare dacă te abandonezi somnului?
E o vârstă, zice-se, în care somnul devine un lux. Nu, e forma de împotrivire la coșmar. Este suprema apărare în fața celei care oricum va veni. Nu-i da șanse prea multe și n-o lăsa să se apropie de tine în somn.
Ea preferă victímele care dorm, ziua sau noaptea, victímele care dorm mereu. Fii opusul celor care dorm întruna.
Îți scriu, convins că un dormi nici tu. Ai putea fi o iubită față de care am greșit, uitând-o și chiar acum, când eu mă gândesc la tine, mă gândești cu iertare și dragoste, la rându-ți.

E noapte. Toți dorm în juru-mi. Stelele nu par nici ele treze cu totul. Marea a amorțit pe ultimul val. Câinii văzduhului nu mai latră, retrași în cuștile lor. E timpul să visezi cu deschișii tăi ochi și să speri. Cred că Dumnezeu a inventat lumea întrun moment de insomnie divină. Atunci, îndrăgostindu-se, l-a plămădit pe Iisus, fiindcă Maria nu putea primi iubitul ceresc decât într-o noapte senină în Iudeea, cu îngeri alături care se prefăceau că dorm.

Nedormind, poți vorbi despre dragoste și poți respira iubire – de iarbă, de stele, de pulpele iubitei de acum sau ale celei din amintire.

Noapte bună! Îmi permit luxul de a rămâne treaz, până la despărțirea de ultima stea, cea care moțăie în zori și cade frântă apoi, pe patul razelor de răchită ale soarelui, încrezătoare că nimic rău nu i se poate întâmpla.

24 august 2018, Mamaia, aproape de miezul nopții