Marți, 14 august, cu începere de la orele 17.00, organizez la Muzeul Pietrei, (nu spun din Sângeru, fiindcă alt muzeu, cu acest profil, nu există în țară), un eveniment care constă, rezumându-l, în lansarea primului meu roman, intitulat ”Despre singurătate”, o carte care conține multe, bune, rele sau tragice și din viața mea, și la concertul nepotului Alexandru Tomescu, care mângâie cu arcușul, ca nimeni altul, corzile viorii Stradivarius. Va fi un concert de vioară solo mai altfel decât cele susținute de el la Paris, New York sau în Filipine, în sensul că publicul va sta pe și printre statuile de piatră ale acestei mari colecții de sculpturi țărănești pe care o realizez de ani și ani și pe care am donat-o poporului român, iar concertul e nescrobit de intrări ca la Metropolitan, ci îngândurat de amintiri legate de familia din care ne tragem amândoi.

Am fost întrebat dacă 14 august are legătură cu ziua mea de naștere. E adevărat că m-am născut pe 14 august 1948 (în buletin 15, fiindcă tata, chefuind de bucurie că are un fiu, cu – între alții – slujbașul primăriei din Sângeru, m-a declarat cu o zi întârziere) și împlinesc o vârstă la care nu visam. Dar manifestarea de la marele muzeu pe care l-am creat e legată de multe altele. De pildă, bunicul Victor Avramescu, primul proprietar al acestei case medievale, refăcute integral de mine, după ce ai mei au fost alungați ca ”dușmani ai poporului” și ea a devenit o jumătate de veac CAP, casă a instructorului raional de partid, ajunsese o ruină, a luptat la Mărășești și de atunci se împlinesc 101 ani. Fratele cel mare al tatei, Ion Avramescu, moștenitor testamentar al casei părintești, fiindă bunicul a dat câte o casă fiecăruia din cei patru copii ai săi, trei băieți și o fată, lupta și el, în al doilea mare război, tot pentru unire și binele poporului. Din păcate, binele se îndepărtează de noi.

E, deci, un prilej ca eu și nepotul Alexandru să omagiem, în felul nostru, momentul Reîntregirii și să serbăm Centenarul Marii Uniri. E și prilejul de a aduce în circuitul vizitării fără plată a acestui muzeu o nouă secțiune, a trovanților, pe care eu îi numesc ”pietrele cioplite de Dumnezeu”. E și momentul de a arăta publicului replica în piatră a Porții Maramureșene, neîncheiată încă, având doar structura din piatră cioplită cu simbolurile vechi ale dacilor și acoperișul de șindrilă. Șindrila e, firește, din piatră, fiindcă prin aceste porți se intră la Muzeul Pietrei.

Mai sunt și alte motive de a organiza acum acest eveniment la care invit pe oricine dorește să participe. Amici sau inamici, prieteni care iubesc literatura și muzica, cei care mă cunosc sau cei care nu au auzit de mine, toți sunt bine veniți. Intrarea este liberă, nu există locuri privilegiate, ci doar un glas al pietrelor care vorbesc între ele.

Azi a venit să viziteze muzeul o tânără din Polonia, de fel din minunatul oraș Cracovia, de care mă leagă amintiri de neuitat din tinerețe și mi-a spus că va fi aici din nou, între pietrele mele, pe 14 august. O aștept cu drag, așa cum îi aștept pe cei care, rude sau consăteni, îmi transmit – uneori – o dușmănie nemeritată. Fie ca Muzeul Pietrei să adune lumea multă a sufletului românesc, unit în vrednicia de a iubi și nepreparat pentru ură.
Lucian Avramescu