Scriu. Scriu ca şi când aş vorbi. În cap vorbele se aliniază cuminţi, fac tumbe uneori, spre amuzamentul unei săli care aplaudă. Seara vine greu și îmi stă pe umeri ca o pasăre pe care n-o știu. Poate că va începe, în curând, să-mi ciugulească, izbindu-l cu clonțul ei de oțel, creierul. Prometeu înlănțuit, iar vulturul trimis de Zeus îi înfulecă ficatul. Ficatul crește la loc pentru ca ospățul să fie fără sfârșit, iar chinul etern.
Am fost până ieri un orator stimabil. Scrisul meu mi-a adus prieteni. Vorba mea, bună să o mângâi ca pe o blană de leu, spunea o femeie, s-a stins progresiv…

Așa am început confesiunile mutului care sunt. De ce aceste confesiuni, având patru cărți netipărite în sertare, scrise în ultimii ani și care se cer puse în plumb și copertate? De ce musai despre atentatul ăsta asupră-mi? Pentru a reînvăța să trăiesc, strivindu-mi lacrimile.

Am început să trăiesc cu caznă, dar și minunată bucurie. Copilăria e un miracol, chiar dacă și el trist uneori, dar nu știam să interpretez lipsurile. Apoi am descoperit marea întâmplare a iubirii. De cer, de pământ, de iarbă. Femeia mi-a adus magica împlinire, fiindcă ea a construit în mine, cu parfumul și candoarea ei încărcate de minunată vitalitate, Poezia. Pentru ea am scris nouăzeci și nouă la sută din poeziile mele și încă un pic pe deasupra. Mutul care sunt azi o va căuta mai departe și o va găsi, fiindcă nu-s mut de ea. Iubirea nu mi-a amuțit și e cea care m-a salvat de la aruncarea de pe munte. Ea astupă prăpastia în care ești tentat să-ți dai drumul, folosind rețeta din aromele rare ale iubirii pe care doar ea o știe, de când, neplămădită, locuia în Eva.

Scriu. Scriu ca şi când aş vorbi. În cap vorbele se aliniază cuminţi…

Așa începeam nu o carte, ci o scrisoare confesivă către prieteni. Au ei nevoie de ea, când lumea geme de tristețe, când suferințele sunt la îndemână? Nu știu. Ce știu e că învăț, sub privirea lor blajin necruțătoare, să vorbesc tăcând și să reînțeleg rostul de a fi, chiar împuținat. Ce știu e că aș vrea – nu-mi iese mereu – să transmit optimism și încredere în viață fiindcă ne naștem și murim la aceeași vârstă. Tinerețea, bătrânețea sunt invenții. Noi le-am scornit ponegrindu-ne. Sufletul mi-e plin de iubire, ca și al tău, cititorule, iar mintea lucrează cu îndrăzneală proiecte. Ce s-a schimbat? Nimic. Sau ne naștem cumva bătrâni pentru a muri copii?

Am răsfoit, în noaptea asta fără somn, ca mai mereu, paginile disparate în care am scris despre progresiva și probabil iremediabila mea amuțire. Unele par proze, altele poezii, dar toate laolaltă vorbesc despre viață și au devenit o lungă scrisoare pe care ezit s-o trimit  sau am trimis bucățele.

Ce știu acum e că după ce am ascultat inexistentele ploi pe acoperiș, cele anunțate ieri de meteorologi și care, ca mereu de luni și luni, n-au venit, uscând pământul și băgând untdelemnul aerului fierbinte în fântâni, încât picătura de apă rămasă e înghesuită pe fund, ca o oglidă subțire, gata să se spargă, ce știu, așadar, e că mă pregătesc să scriu. Despre ce? Despre soarele care se uită pieziș printre doi nori nedefiniți, albi ca niște scame de bumbac, despre pandemia care a spart dureros oul vopsit în albastru și învelit cu oameni al planetei, despre mine și despre tine cu care continui să-mi beau cafeaua. Buni zori!