De ce credeți că pierderea vorbirii nu este atât de gravă, iar omul își duce crucea mai departe, bucurându-se de toate celelalte, rămase întregi?

Voi încerca, în paginile care urmează, să apăr muții de ocazie, cei deveniți astfel, cum e cazul meu, după ce o viață au vorbit. Nu mă refer doar la pierderea obișnuinței, ci la pierderea vieții uneori prin nevorbire.

Îmi vine în minte cartea, cărțile, fiindcă sunt un raft de bibliotecă, cu care mă delectam, adolescent fiind, ”O mie și una de nopți”. E o capodoperă a literaturii islamice. Un rege persan în variantele de început, își ucidea fiecare femeie pe care o lua de nevastă virgină, după ce petrecea o noapte cu ea. O ucidea fiindcă a fost trădat de prima nevastă și așa decide să se răzbune pe femei fiindcă, așa credea el, toate sunt infidele. Nu una, aia de o luase el întâi, ci toate la grămadă. Gelos fiind, nu suporta gândul că, într-o zi, un altul, după ce el pierdea o bătălie și era descăpățânat după obiceiul musulman al vremii, s-ar fi bucurat de nurii ei. Așa că o termina de tot.

Numai că o mireasă, din cele nenumărate, venindu-i rândul să petreacă o noapte cu stăpânul ei, și știind că în zori va fi ucisă, își amintește de o armă pe care celelalte fie nu o aveau, fie nu erau iscusite în a o întrebuința. Vorba, cuvântul, povestea. Dincolo de sânii ei și de șoldurile ei, de farmecul ei oriental și de modul cum știa să cucerească fanteziile și trebuințele Regelui (regele persan, în unele variante, arab, se chema Shahryan), calități care nu lipseau nici celorlalte, ea a descoperit puterea de a subjuga un bărbat prin vorbă și de a-i opri pornirile asasine povestind. Și așa s-au născut cele o mie și una de nopți, în care ea avea grijă, închipuind o nouă poveste, s-o lase neîncheiată tocmai când se arătau zorii. Și atunci, Șeherezada tăcea! Parcă astfel se încheie fiecare noapte de dragoste, iar stăpânul o lasă vie pentru a afla în noaptea următoare nu flacăra nurilor ei, ci continuarea poveștii, devenită mai importantă decât orice.

Povestirile o salvează pe ultima nevastă, Șeherezada. Ea ține la distanță satârul gâdelui ordonat de rege, prin scutul formidabil al cuvântului. Cuvântul e mai atrăgător decât trupul ei de mireasă. După o mie și una de povești, ea biruie gelozia regelui care își recapătă încrederea în femeie, o iartă de descăpățânare, mai ales că printre povești, Șeherezada îi făcuse și câțiva copii.

Mă voi sprijini, ca în toiag, de obiceiul, azi pierdut, al clăcii din satele noastre. Neamurile toate, sau vecinii de uliță, prin reciprocitate, se sprijineau în rânduirea clăcilor, la depănușatul porumbului. Serile, cu must alături, deveneau nopți albe. Și acolo biruiau povestitorii. Cei mai harnici la vorbă și talentați în arta istorisirii puneau până la urmă stăpânire pe acea adunare gălăgioasă și dezlânată, care se supunea, pe nesimțite, harului celui care vorbea cu tâlc.

Nu este atât de importantă vorba fiindcă o scrieți, o aveți în cap, iar noi vă ascultăm și vă auzim, ziceți. Așa o fi și vă mulțumesc cu drag, dar nu toți muții care au amuțit pe traseu au cu ei unealta scrisului care la mine pare că merge încă. Poate că într-o zi vor amuți și amintirile, voi uita tot, cuvintele se vor șterge din cap ca scrisul învățătoarei de pe tablă. Dar nu grija asta o am, ci vreau să deslușesc acum, împreună cu cititorul meu, în general femeie, fiindcă ea, femeia are mintea mai dedată la finesuri, cugetă cu mai multă răbdare și înțelepciune, pe pieptul gândurilor nu-i crește abundent păr câlțos ca gorilelor bărbătești care suntem noi. Aș vrea să aflăm împreună de ce vorba, pe care atât de inexplicabil am risipit-o și chiar am pierdut-o de tot, strivește un om până la a-l anula?

Eram la un târg din zona mea și în orele, cele două îngăduite vârstei mele matusalemice, am mers să găsesc cei câțiva zarzavagii care aduc din Dâmbovița răsaduri. Vrednica mea soață nu vădește încă destule priceperi în a deosebi răsadul care se prinde de cel rău, așa că am decis să ieșim împreună, mascați și înmănușați, cu hârtii explicative pe bordul mașinii, la îndemână, pentru a preveni piaza rea a încălcării ordonanței militare. Am condus mai atent ca de obicei, pentru a nu supăra vreun radar. Poliția, dacă te oprește, tot îți află un cusur, așa că am vrut să evit explicații, rugăminți, știți eu sunt ziaristul ăla care v-a apărat când voi ați încălcat șapte mii de legi. În plus, avocatul meu, cel din mine, e mort în împrejurări publice și nu pot mormăi nimic descifrabil.

La zarzavagiu, oblojit și el pe față, am făcut semne cu degetul, indicând ce vreau, spre maldărele de verdețuri, iar soața a decis numărul de fire de răsad cu voce tare.

Ce mai e nou prin politică? – m-a întrebat omul, așa de-o vorbă, că mă știe de client de ani buni. Dau din mâini a lehamite. Dar omul nu se lasă și mă înghiontește cu întrebări ca pentru un ziarist de la București, care stă cu Iohannis la masă, locuiește cu trei miniștri pe ulița străzii sale și critică guvernul Orban, cu opozantul Ciolacu la o bere. Îi arăt spre gură, ca și când am o durere de fălci. A, zice omul, ați fost la dentist! Și eu pățesc așa. Te pun să nu vorbești, să nu mănânci. Lăsați că trece!

Am plecat cu pachetele, puse în ziare, de răsad de roșii ”românești”, castraveți la pahar, într-o lădiță, cimbru, mă rog. Doi inși care căscaseră gura de la o distanță ”socială” de doi metri ne-au urmărit continuu. Când am trecut, unul a zis, destul de tare spre a-l auzi: Ete ce a rămas din Avramescu, poetul! Ăsta dădea de pereți cu politicienii la televizor și acum cere prin nevastă răsad. Mi-a zis cineva că e mut!

Cum mă mut, guralivul ăsta? – a întrebat de sanchi ălălalt, tot pentru a auzi eu.

E mut, mă, gata, au scris și la ziar că e terminat.

Am vrut să mă întorc și să le spun că eu, chiar eu am scris la ziar că-s mut, aș mai fi vrut să… dar Giorgiana m-a tras de mânecă să mergem, n-are rost să te pui cu proștii. M-aș fi pus și cu deștepții, numai că am realizat din nou că șansele mele de a mă apăra, de a polemiza, de a da dreptate s-au evaporat și ocna mea e tăcerea.

Cel mai greu pentru un mut ca mine este nu când sunt, la masa mea de scris, jurnalist sau poet, și cuvintele coboară din cap ușor, ca la orice om care nu e infirm. Este greu în gestica frântă a vieții de zi cu zi. Nu poți striga peste gard un vecin și nu-i poți răspunde dacă te cheamă pe nume și te vede că ești în curte, nu poți striga la bucătărie să ți se fiarbă un ceai. E musai să mergi acolo.

Ieri m-a apelat un prieten, Nicu Croitoru, să mă întrebe de sănătate și, cu toate că m-am angajat să nu mai răspund la telefon – soția și copilul erau în spate, la păsări – am deschis și am vrut să zic ceva de scuză, dar a ieșit un geamăt.

Bine, Lucică, zice el, odihnește-te, te sun mai târziu.

L-a sunat Giorgiana și înainte ca ea să apuce să-i explice ce e cu mine – scriam – a întrebat-o dacă mai exagerez cu… Cu pileala, fiindcă uneori, eu și el mai săream calul la Cheia, unde Nicu are niște proprietăți.

Nu, nu bea deloc, l-a asigurat soția, dar nu mai poate vorbi.

Însă prima impresie contează și nu se șterge.

Nu e prima oară când pățesc astfel. Cusută din petice mărunte, viața unui mut neprofesionist, e abia atunci cumplită și, rezemate unele de altele, întâmplările se prăbușesc asemeni pieselor de domino. Pentru unul ca mine, contaminarea cu muțenie e ca și când cineva mi-ar fi tăiat picioarele și mi le-a vârât pe gât. Sigur că mă străduiesc să trăiesc și astfel, voi lansa noi cărți unde voi fi prezent ca  obiect de decor, eventual scriind un text de salut pe care mi-l va citi altcineva, voi…

Dar cine mai știe ce va fi mâine!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva