Lucian Avramescu: Spovedanie despre glonțul care mi-a trecut pe lângă ureche

 

Neliniştea s-a strecurat ca un șarpe în mine
Nici-o pagubă, cu ea zilnic am viețuit,
Țipa către mine o profesoară de nu știu ce,
Astâmpără-te odată, ce dracu ești așa de neliniștit

Azi mi-am descoperit o neliniște nouă
Vorbesc fără consoane, pe bune,
Nu mai pronunț corect r,ț, alte consoane
Toate mi-au dispărut, cu excepția clipei când spun în gând o rugăciune

Distribuie prietenilor

Mi l-am amintit pe Nichita, bătrân la 50 de ani,
Zeul meu prahovean lungea vocalele toate
Vorbea splendid și dezlânat
Și-l iubeam ca pe un car vechi care merge invers pe roate

Mie doctorii mi-au găsit, fotografiindu-mi îndelung scăfârlia,
O comoție tranzitorie, Apetrei mi-a zis că n-a crăpat niciun vas
Ești norocos, mi-a zis Daniela Bartoș,
Spune mulțumesc că doar cu atât ai rămas

Mulțumesc că pronunț vorbele pe jumătate
Infarct miocardic am făcut când alergam turmele de cârlani
Pe ăsta, cerebral, nu l-am încercat
Până la șaptezeci și unu de ani

Mă spovedesc, ție, cititorule iertător
Care mi-ai spus că mă recunoști după voce, dintr-o mie,
Vocea mea a suferit ceva strâmb de tot
O placă mică de aterom, cică mi s-a suit, în zona vorbirii, pe scăfârlie

Doctorii mi-au recomandat bomboana fondantă a tăcerii
Taci un timp, fii cuminte, nu bea
Placa aia e cât o scânteie
Dar cu scânteia asta nu te juca

Ajuns acasă am meditat îndelung
Sorbind liniștit din palinca mea veche
E bine sau nu-i bine să trăiesc fără consoane?
Și-am lăsat glonțul acestei neliniști să-mi treacă, deocamdată, pe lângă ureche

13 septembrie 2019, Sângeru