Lucian Avramescu: Sufletul mi-e ultima avere

 

Sufletul, doar cu el umblu prin lume,
Mi-e averea ultimă, ca un ultim păcat
Îl port ca pe un buletin cu prenume și nume
Cu sufletul oriunde m-am legitimat

Între mine și el sta cârja vorbei, amândoi
Ne sprijineam în ea, ori pe rând, fiecare
Cum se sprijină altoiul de portaltoi
Și fără să ne împiedicăm, suiam aceeași cărare

Distribuie prietenilor

Apoi ceva s-a rupt, cum se rupe-o iubire
Cum se rupe-n furtună un stâlp cu electricitate
Așa s-a rupt vorba, ca o sârmă subțire
Care aducea lumină în becurile din sate

De unde să te mai aprind eu suflete, pe ce să apăs
Dacă vorba, ca un bec, s-a stins în mine
Iar eu te tot caut, dar fără folos
Iar drumul mi-e anevoios fără vorbe spre tine

Te chemam cu cuvinte, cu șoapte mai ales
Suflete, în ce iubire te-ai rătăcit iar, vină,
Nu te piti, mai avem amândoi câte ceva de cules
Sânii ca strugurii s-au copt, să le bem aroma din lumină

Hai, dar eu nu pot rosti hai
Sunt aici, dar nu pot striga sunt aici
Pe-o gură de rai, pe buze fără grai
În ce mușuroi s-au pitit silabele mari și cuvintele-ți mici

Eu și sufletul umblam prin lume
Ne aveam ca frații, ba nu, că frații se urăsc uneori
Ne aveam ca literele adunate într-un nume,
Ne aveam ca două siameze surori

Am pierdut vorba, suflete, vorba cu care ne strigam
Te găseam în iubiri, în despărțiri, în suspine,
Așa cum tu mă găseai și eram
Stup viu, azi stupul e mort, fiindcă nu mai are ale vorbei albine

26 iulie 2020, Sângeru