Bună dimineaţa! Vă dau bineţe astfel fiindcă rigoarea de ceasornic de a mă trezi la cinci fix, a suferit azi anomalia de a dormi mai mult. E șase și treizeci și trei de minute. Cineva lăuda ieri ”bucuriile simple” pe care le aminteam în confesiunile mele matinale, identificând viața la țară cu Paradisul. Uneori și-n Rai se mai deteriorează câte ceva pe soclul monoton al viețuirii fără viață, conform unui ritual închipuit, la care eu nu ader, așa cum nu mi-l închipui pe Dumnezeu ca pe un moș cu barbă, stând de o eternitate pe cel mai înalt scaun al constelațiilor, plictisit că oamenii comit aceleași păcate, cu o imaginație care s-a erodat. Dumnezeu e-n iarbă, în fluturi și albine, în tine și-n mine uneori.

De pildă, ieșind în curtea cu animăluțe și păsări, desculț prin iarba udă, am eliberat întâi volierele cu porumbei după un inventar sumar al posibilelor vizite prădătoare ale nopții și stricăciuni de vieți. Nu am constatat și am pășit mai departe mulțumit pe cărarea ”bucuriilor simple”. Ei bine, nici nu apucaseră bine să se așeze pe acoperișuri columbii mei de toate rasele și culorile că un uliu porumbar a venit, săgeată din neant, țintind un pui de voiajor alb, ieșit la zbor de câteva zile. Găsindu-mă aproape, nu cu pușca de vânătoare, fiindcă uliul e protejat de lege, am avut inspirația să arunc în aer șapca mea cu cozoroc albastru. Șoimul și-a frânt zborul ucigaș și a plecat în cer fără puiul care se chircise pe coama magaziei, neputincios în fața destinului.

Mi-e drag șoimul (am fost cu unul la o emisiune a Marinei, pasăre pe care o vindecasem de un beteșug de aripă, la un show televizat în care toți aduceau șerpi, broaște țestoase, pe post de animale de companie), dar urăsc modul cum își înfulecă prada. Ținut la sol în ghearele ca niște pumnale, porumbelului îi este mâncat întâi pieptul, făcând o incizie până la inima pe care o înghite la urmă. Abia atunci pasărea-hrană moare. Cruzimea n-a fost inventată de om. Brevetul e încă disputat.

Dar să nu vă stric ziua. De reținut e că o șapcă de vară a salvat viața unui zburător ageamiu.

Dimineața, care nu mai e devreme, ci târzie (iată este deja șapte și treizeci!) mi-a arătat cel mai duios spectacol ceresc. Soarele e suit deja o prăjină pe cer, te orbește , ieșind uriaș dintre Piatra Mică și Bobaru, iar Luna, albă, stă încă pe boltă, deasupra pădurii Călugăreasca, spre Udrești, transparentă ca o rochie de mireasă care ascunde dar lasă promisiuni vederii. Pâinea ei rotundă a fost mușcată pe jumătate, dar nu pare tragică, ci curajoasă. Astrul zilei și astrul nopții, de sexe diferite, închipuie o iubire apropiată și distantă ca în Luceafărul eminescian, unde totul se încheie trist.

Am ieșit în balcon și Luna e tot acolo, jumătate de ban transparent, ademenind sau dând cu sâc Soarelui. Mă ai, pare a zice, dar de departe! Eu sunt Luceferița de Ziuă! Aurul ei de peste noapte a dispărut și te uiți prin Lună ca prin gheața subțire a unui lac, în care dedesubt întrevezi jocul sirenelor sau al peștilor înaripați.

Da, la oraș nu am văzut niciodată, printre blocuri, această idilă, ecranată de betoane, fiindcă îmi închipui că Luna și Soarele se privesc uneori și acolo, cu jind, peste Bulevardul Magheru.

Întâmplările triste nu au venit, iar eu am timp să uit de muțenia mea, fiindcă nimeni nu mă întreabă nimic, primăria e încă pustie, respectând ritualurile ei aristocratice, țăranii – care nu prea mai sunt – nu se găsesc în vremea prașilei la porumb, cea care-i scoală cu noaptea (nepieptănată) în cap.

Azi am de scris, colaborez încă la niște ziare, piscina pe care i-am comandat-o Lucianei are un cusur pe care trebuie să-l identific și repar, ziua se anunță fierbinte în toate. Pe la Domniile Voastre cum e? V-ați băut cafeaua?
Eu nu, fiindcă ritualul preparării și-a procurat o autoritate care acum doarme. E timp! Zi bună!