Lucian Avramescu: Tăifăsuiam cu îngerul despre scara cu o singură treaptă

 

Tăifăsuiam cu îngerul, singurul care-mi aude mutele mele discursuri
Spun:
Într-o lume care abia se mai ține pe picioare
Trecutul e tăiat ca un porc de Crăciun
Relicvele îngropate-s zilnic, putred toiagul aceluia ce te-a crescut
L-ai dat la gunoi, împăiat cu uitarea pustiitoare,
Noroc că cimitirele mai țin o provizorie aducere aminte

Clătinându-se, lumea l-a extirpat pe Homer
Și, scoțându-l din manualele care au doar poze,
Pe Eminescu

Suflet golit de povara de a ține minte
Ziua de azi a dat cu aspiratorul, deșertând la gheenă punga cu trecut

Trăim în exclusivitate prezentul buimac
Urcăm și fiecare treaptă din spate se dizolvă
Într-o ceață carbonică
Scara are doar treapta pe care te afli…
De ce îngere,
Oamenii uită ziua de ieri,
De ce nu mai știm din ce sânge și din ce oase
Și din ce absență ne tragem viitorul?

Îngerul tăcea, plictisit, dar eu știam că mimează plictiseala
Atent la firul revoltat al elucubrațiilor mele

Singurul personaj pe care ni-l mai amintim
Din ce în ce mai rar, este Iisus Hristos,
Căruia îi cerem ceva
Prezentul pune stăpânire și pe el când e nevoie,
Altfel…

În rest, trecutul nu mai este nici măcar o dezgustătoare relicvă
Viața atârnată în aer
Oameni de aer spânzurați de crengile aerului care îi configurează abstract
Ei cred că pot trăi pe o scară fără treapta de ieri
Scara își devorează treptele din spate
Și pășesc pe iluzia că treapta de mâine va fi

Nu există, încerc să le strig,
Scară care să nu se înfigă adânc în osemintele
De piatră,
Nu există scară de aer,
Nu există viitor fără inima sângerândă a trecutului
Puneți-l în manuale spre învățătură copiilor
Care n-au auzit de Michelangelo, dar știu detalii despre ultima rochie a Sexi Brăilencei, Mărcile de cauciuc ale prezervativelor,
Mașinile de lux ale prăfuitului viitor
Nu vedeți că fără ieri, mâinele se naște dintr-o mamă fără sâni?

Nu vedeți cum se depune praful pe nenăscuta zi
Cocorii dau din aripi invers, merg de-a-ndăratelea pe cer
Iar venirea lor e o definitivă plecare

Trist, îngerul părea că-mi dă dreptate,
Aripile lui se făcuseră cenușii de parcă știa că și el,
Curând, va dispărea ca metalele rare ale credinței,
Ca surâsul Giocondei
Și icoanele din catedralele care ard
29 ianuarie 2020, Sângeru