Lucian Avramescu: Trădarea scriitorului

lucian avramescu ganditor 1

Iubesc – n-am știut asta până de curând – mai mult cuvintele vorbite decât cuvintele scrise. Nu-i așa că seamănă cu o trădare ceea ce spune scriitorul din mine?

De-o viață argat al colii care ți se prezintă albă, iar tu trebuie s-o ari cu sufletul, țăran mângâind-o cu plugul care lasă în urmă cuvinte, nu poți încerca decât elogiul acestei recolte de spice, constelații sau de nimicuri. Cum să iubesc mai mult rostirea?

Soția mi-a cumpărat un roman de tinerețe al lui Camus, scriitor pe care l-am iubit în studențiile mele. Credeam că l-am citit, pe marele și tragicul francez algerian, în întregime. Cartea asta, închipuind prima lui sforțare ca romancier, are 200 de pagini și am citit-o de la prânz până la miezul nopții. Începe abrupt, cu o crimă izbăvitoare pentru victimă și se îndulcește în descrieri marine, apusuri aurii, țărm sărat de Mediterana. Acum mă aflu într-o secție de neurologie a unui cunoscut spital bucureștean, unde șef e un profesor pe care, în vremea când conduceam SLAST, l-am publicat ca pe un puști de talent, care promitea literar. Eu i-am dat brânci, cu o încredere pe care nu mi-a păcălit-o, către ”meseria de a trăi” ca scriitor. Azi e deopotrivă autor de cărți literare și, ca profesor de medicină cu studenți, și autor de cărți despre boli ale creierului și vindecări miraculoase sau probabile. Doctorițele, pe mâna cărora m-a dat, sunt, toate, suple și energice ca niște arcuri întinse. Mă pun să stau într-un picior, să urmăresc, asemeni pisicii, având voie să mișc doar ochii, degetul subțire care fuge în stânga și dreapta, în sus și în jos, fără să pierd în desiș aripa acelei mâini de femeie. Mă înțeapă de jur împrejur, bat în mine nevăzute cuie electrice, doar or da de scândura defectă care nu lasă vorbele mele să iasă la suprafață întregi. Forma lor ciobită pune la încercare priceperi căpătate în facultăți sau lângă bolnavi reali sau închipuiți. Toate acele electrice care vibrează pe ecrane, povestind ce au găsit în mine, arată că n-am nici pe dracu. Și atunci?

Mă uit pe geam și văd bulevardul bucureștean lung. Din cartea lui Camus îmi amintesc comparația mașinilor cu niște șobolani  care se aleargă în Alger, pe străzile prăfuite. Da, mașinile, văd și eu de sus, seamănă cu niște șobolani metalici care se fugăresc pe fostul Bulevard Ștefan cel Mare, numit altfel acum, fiindcă primarii, în vrednica lor lentoare, schimbă doar plăcuțele străzilor pentru a lăsa în urmă ceva.

Cândva, în Vietnam, eram în Hanoi, cred, am văzut de la geamul hotelului, ziua, șobolani care traversau strada, unul după altul. Câțiva vietnamezi dormitau fără treabă pe marginea șanțului. Șobolanii, care nu erau mașini, ignorau omul familiar care, la rându-i, nu băga în seamă vietatea găurilor de sub case.
Aștept răbdător ziua de mâine. Gândurile se fac din cuvinte, spunea profesorul meu de filosofia limbajului, Henri Wald. Nu există „știu, dar nu nimeresc cuvântul”, spunea el mimând supărarea. ”Înseamnă că nu știi!”

De ce simt lipsa cuvintelor spuse ferm sau tărăgănat și încerc îndoiala că, scrise doar, nu mai au folos, pierzând stofa de catifea a rostirii? De ce le am în cap și le pot pune pe hârtie, dar le pocesc atunci când vreau să mângâi sau să mulțumesc sonor cuiva?

Cuvintele scrise n-au decât căldura împrumutată a hârtiei. Vocea scrie în aerul serii, pe dealul eminescian, poemul șoptitor al dragostei, iar între „Bună seara, iubito”, a mea, scrisă în carte și cea rostită de mine, nu de actori, e o distanță de pierderi, pierderi pe care nu știu dacă le voi recupera vreodată.

21 ianuarie 2020, București

Parteneri