Lucian Avramescu: Un fel de poem în proză matinal

 

Nu fă greșeala de a te culca din nou în zori
Somnul deșartă, ca pe fructe, panerul cu vise în
Mintea ta care țese amăgitor întâmplări de-o logică fără cusur
Discut cu doamna Vera, basarabeanca,
A murit la 104 ani, e mult de atunci,
Locuiam în aceeași curte din Sfinții Voievori, profesorul
Tudor R. Popescu, de drept internațional, era soțul ei,
Propus pentru premiul Nobel pentru Pace,
Fiindcă a salvat juridic bisericile în perioada stalinistă,
Îmi povestea cele șaisprezece încălcări ale dreptului roman
La judecata lui Iisus, prima fiind că l-au judecat noaptea

Eu discut în vis care nu e vis, ci o altă viețuire,
Cu doamna Vera, tristă mereu că soțul o înșală,
Cu tinerele lui colaboratoare, uitând că ea însăși i-a fost studentă,
Discutăm despre niște geamuri pe care i le-a spart cineva
Eu mă angajez, într-un discurs calm și convingător, cu cuvinte
Care vin de la sine, mânate de un vrednic dirijor de vorbe
Că i le pun la loc, ea oftează îndatoritor

Trecuse de o sută de ani, iar visul meu era real ca ziua
Trăiam convins că vorbesc, vorbesc, vorbesc,
Ochii de o sută de ani ai basarabencei imitau în continuare cerul, albaștri, îngăduind Îngerilor să dea din aripile
Unor înțelesuri din lumi care nu-s pe aici

Să nu te reculci niciodată în zori
Fiindcă te poți întâlni cu oameni mai reali decât atunci când erau reali
Iar iluzia, și aici doar la mine zboară gândul, că vorbești,
Te poate ucide când te trezești amețit de atâta tăcere
7 februarie 2021, Sângeru