Lucian Avramescu: Veşnicia nu se mai naşte la sat

Veşnicia nu se mai naşte la sat, cum credea poetul din Lancrăm. Acum vreo doi ani, umblând eu prin împrejurimile Albei Iulii, în căutarea unor izvoare pentru volumul meu ”Cartea cărţilor Borsecului”, am găsit greu mormântul lui Lucian Blaga, fiindcă unii localnici mă trimiteau să-l caut în cimitir, alții lângă biserica mică din centrul satului. Am pus o lumânare veșniciei lui, singura care pare deocamdată durabilă. În rest Lancrămul e pustiu și trecător.

La Sângeru bate clopotul zilnic a mort. Cei mai mulți care mor sunt vârstnici. A murit și o fată, alături de casa noastră, de 19 ani. Au învelit-o, în sicriu, mireasă. I-am pus și eu o lumânare, cum am pus și la crucea celui care credea că veșnicia s-a născut la sat, iar medicina podmolului vindecător pus pe o rană e miraculoasă.

Am întrebat primăria dacă a murit la noi careva de coronavirus. Nu avem cazuri la o populație împrăștiată pe dealurile a vreo cinci sate cu circa șase mii de locuitori, vecini toți cu pădurea și izvoarele. Dar cine poate ști? Corona, boala asta scălâmbă, urâtă, dar cu un nume aproape floral, nu te omoară, doar îți dă discret un brânci în groapă dacă suferi de altceva. La București, o doctoriță care lupta cu cancerul de un deceniu și îl căra prin tratament, profesând cu hărnicie, a ”pierdut lupta” când a venit din spate fantoma asta mică și i-a dat un șut direct în sicriu. Uneori fantoma te strânge de gât și, fără respirație, te duci imediat să faci cunoştinţă cu neantul. E un fel de ștreang în care, îmbrobodiţi politic, nu cred nici cei care atârnă în el. Unii ofiţeri ruşi, executaţi din ordinul lui Stalin, mureau strigând ”Trăiască Stalin!”.

Distribuie prietenilor

Convoaiele cu morții din partea de jos a comunei trec și pe lângă casa mea săptămânal. Unii, puțini, sunt conduși de copii sau neamuri apropiate care plâng. Când copiii se află, ca în majoritatea cazurilor, plecați prin lume, nu plânge nimeni. Satul, prin muiereturi mai ales, împlinește datoria rituală de a însoți mortul în haine cernite, dar cu vorba și gândul în altă parte. Înmormântările sunt un bun prilej de a mai afla câte ceva, de a da adaosuri unei bârfe. Bancuri se spun doar la pomana care pune punct funeraliilor, după ce prima țuică e băută, și de femei și de bărbați, cu urările însoțitoare ”Fie-i țărâna ușoară!” sau ”Dumnezeu să-l ierte!”. După a doua țuică toți uită de ce au venit, iar înmormântarea seamănă cu un botez.

Nu știu cum se înmormântează țiganii care pe vremea bunicului meu erau respectuoși. Nu se chemau romi, de altfel ai mei din Sângeru sunt țigani și azi, calitatea de rom putându-i arunca în confuzia refuzată etnic de a fi considerați jignitor români. Ei sunt toți azi penticostali, spre bucuria țigăncilor care spun că de când cu schimbarea religiei, bărbații lor s-au lăsat de băutură, fiindcă Dumnezeu ăsta nou nu-i lasă, și nu le mai bat. Se bat doar între ei, de două ori pe an, din motive incerte. Bătaia uneori pleacă tot de la o fustă înflorată de țigancă focoasă. Avem și noi Elenele noastre din Troia. Ei sunt singurii veseli că li se dublează alocația pentru puradei fiindcă doar ei au copii numeroși. Etnicii români, cei mai mulți, nu mai fac copii, îndeletnicire obositoare în partea de creștere fiindcă tehnologia rămâne simpatică, așa că povestea cu dublatul îi lasă absenți.

Scriu târziu azi, după o noapte albă. Prietenii mei știu că, din liceu încă, dormeam cam cinci ceasuri, dar să nu dorm deloc o noapte e cam scălâmb. Acum am ispășit lecția de logopedie online în care am exersat consoana C. Nu-mi iese nici bătută cu biciul. Abia se aude din gâtlejul meu cândva plin de sunete, un fel de H amețit. Muțenia persistă, iar eu am obosit să sper. Mă simt bine vorbind cu prietenii mei prin tasta asta care e noul creion al lumii. Zi bună vă doresc!